Mă întreba mai deunăzi Mordechai ce înţeleg eu prin "dreapta" în politică. Şi m-am trezit în ingrata postură de a descoperi ca "ştiu" ce înseamnă asta, dar nu pot pune în cuvinte "ştiutul" meu. După care m-am întrebat: da' chiar ştiu?
Păi nu prea sunt sigur de asta.
Pentru mine, "dreapta" însemna - într-o vreme - oportunităţi în loc de "slujbe sigure", însemna "câştiguri din muncă" în loc de "ajutoare de la stat", însemna "piaţa liberă" în loc "preţuri administrate" ("mercurial", în noua limbă de lemn), însemna "laissez faire" în loc de "reglementarea domeniului". Însemna succesul muncii şi al mobilităţii minţii în locul băltirii în mediocritate.
Acum... nu mai ştiu. Pentru că PNL - partid, nominal, de dreapta - tocmai dă medicamente compensate "fără număr, fără număr". Pentru că PSD - partid, nominal, de stânga - critică intens cota unică, dar propunerea sa de impozit are ca şi cotă maximă... cota unică. Pentru că PD-L a fost de stânga, acum e oarecum de centru-dreapta şi probabil că nici bunul Dumnezeu nu mai ştie cum va evolua. Pentru că PRM nu are culoare politică (în afara maroniului consacrat), UDMR e transparent-invizibil iar extrema dreaptă e sublimă... dar lipseşte cu desăvârşire (nu-mi ziceţi de Noua Dreaptă - Circul de Stat adună mai muţi copii la un spectacol slab decât susţinători au ei!).
Şi-atunci: unde e "la droite d'antan"? Unde sunt măsurile de încurajare a iniţiativei? Unde sunt şansele de afirmare personală? Unde e reglementarea simplă, dar eficientă, adusă de piaţa liberă? Unde e statul-arbitru? Unde ne sunt "corporaţiile", flămânde de profit, rechineşti, gata să te halească dacă nu eşti tare de înger, pe tine IMM-ist?
Nicăieri. Pentru că la noi dreapta e de stânga, stânga e gângăvită, iar culorile politice s-au amestecat într-un fel de căcăniu-mirositor.
Ori greşesc eu? Pentru voi, ce înseamnă "dreapta" politică?
marți, 30 septembrie 2008
vineri, 26 septembrie 2008
Dimineata la Carrefour
Dimineata la Carrefour
Eu parchez precum un...
(Raspuns: precum un meserias, bai, la ce va ganditi?)
joi, 25 septembrie 2008
Ce anume defineşte un om?
"Bun ca pâinea cladă", "negru în cerul gurii", "aşchia nu sare departe de trunchi", "trecut prin ciur şi prin dârmon", "uns cu toate alifiile", "bun de să-l pui la rană"... toate, expresii care încearcă să dea materialitate inefabilului: esenţa unui om.
Ce anume defineşte un om?
Provenienţa? "Ce naşte din pisică, şoareci mănâncă"? Ştiu multă lume care n-a fost în stare decât să se conformeze mediului în care s-a născut. Ţigani care se ţigănesc; ţărani care s-au ţărănit de tot; golani care se golănesc pentru că cei din jurul lor asta fac. Dar ştiu oameni care au ieşit din mediu, au evoluat, s-au realizat. Lăsând în urmă mult sânge ş multă sudoare.
Alegerile făcute? Ai ales să reacţionezi într-un fel, aşadar devii ce ai ales? Un om - altfel ca noi toţi - decide să facă politică, deci devine politician? Dacă mă scârbeşte lumea şi decid să mă concentrez pe mine, pentru că altcineva nu o va face în veci, devin automat un egoist? Sau participând la un eveniment caritabil devin generos?
Opţiunile ne-alese în viaţă? Dacă aleg să nu omor o broască devin pro-viaţă? Dacă aleg să accept un avort în familia mea sunt ne-creştin? Dacă susţin eutanasia voluntară umană devin un ucigaş?
Firea? Dacă risc mai mult, sunt un nesăbuit? Dacă consum droguri, sunt un drogat? Mă caracterizează asta?
Dacă îmi place să alin dureri, sunt un om bun? Dacă aleg sa-mi ajut semenii sunt generos?
Dacă îmi pun întrebări despre aceste lucruri sunt un necunoscător?
Ce anume defineşte un om?
Provenienţa? "Ce naşte din pisică, şoareci mănâncă"? Ştiu multă lume care n-a fost în stare decât să se conformeze mediului în care s-a născut. Ţigani care se ţigănesc; ţărani care s-au ţărănit de tot; golani care se golănesc pentru că cei din jurul lor asta fac. Dar ştiu oameni care au ieşit din mediu, au evoluat, s-au realizat. Lăsând în urmă mult sânge ş multă sudoare.
Alegerile făcute? Ai ales să reacţionezi într-un fel, aşadar devii ce ai ales? Un om - altfel ca noi toţi - decide să facă politică, deci devine politician? Dacă mă scârbeşte lumea şi decid să mă concentrez pe mine, pentru că altcineva nu o va face în veci, devin automat un egoist? Sau participând la un eveniment caritabil devin generos?
Opţiunile ne-alese în viaţă? Dacă aleg să nu omor o broască devin pro-viaţă? Dacă aleg să accept un avort în familia mea sunt ne-creştin? Dacă susţin eutanasia voluntară umană devin un ucigaş?
Firea? Dacă risc mai mult, sunt un nesăbuit? Dacă consum droguri, sunt un drogat? Mă caracterizează asta?
Dacă îmi place să alin dureri, sunt un om bun? Dacă aleg sa-mi ajut semenii sunt generos?
Dacă îmi pun întrebări despre aceste lucruri sunt un necunoscător?
miercuri, 24 septembrie 2008
Viaţa privată a personalităţilor publice
Întâmplarea - vizibilă la Ioşka Buble pe blog (nu dau linkul pentru că am şi cititori minori) - cu doamna care prestează un examen oral sub privirea îngăduitoare a unei camere de filmat ascunse a stârnit tot felul de reacţii, pro sau contra publicării, de condamnare sau susţinere a doamnei în cauză.
Mă interesează puţin sau deloc dacă e vorba de o "reglare de conturi" sau de o imensă prostie. Atâta vreme cât doamna în cauză e o ilustră anonimă trec repede mai departe - pe Net sunt disponibile prestaţii mult mai suculente decât o biată filmare alb-negru. Dacă, însă, în film apare o persoană publică, se schimbă calimera.
În această idee (zvonurile dau ca protagonistă o distinsă doamnă politician), filmul începe să mă intereseze. Şi - cu această ocazie - mă interesează şi corul de bocitoare ale "intimităţii" doamnei în cauză. Care plâng de le sare cămaşa, la mormânt străin.
O spun clar: pentru mine, o persoană publică nu are viaţă privată. Oh, legea interzice filmările / fotografierea în spaţii private, fără acordul subiecţilor. De acord. Dar mai departe, a ţine sub obroc informaţii sub pretextul "vieţii private" e nu doar aberant - e periculos. Iar argumentele le aveţi în faţa dumneavoastră, argumente contondente care alcătuiesc ceea ce îndeobşte se numeşte "viaţa de zi cu zi".
O persoană oarecare are dreptul la intimitate. Spre deosebire de simplii cetăţeni, însă, o persoană publică (şi în mod deosebit politicienii şi funcţionarii publici) nu au acest drept. De ce? mă veţi întreba; nu sunt şi ei oameni? Ba da. Dar - spre deosebire de noi, vulgul - ei au puterea de a ne influenţa nouă vieţile prin simpla deţinere a acestor calităţi.
Simpla deţinere a puterii de a influenţa vieţile noastre le ia lor dreptul la "viaţă privată".
Eu - Popescu - am dreptul să ştiu cât mai mult despre cei care îmi iau banii, despre cei care-mi cheltuiesc banii, despre cei plătiţi din banii mei de contribuabil. "Viaţa privată" este determinantă în decizia mea, pentru că aşa cum se comportă acolo se vor comporta şi în funcţia ocupată - acolo de unde au pretenţia să-mi spună mie ce să fac şi ce să nu fac. De exemplu, dacă ştiam mai din vreme despre interviul doamnei Maria Băsescu, poate mă uitam mai atent la omul care îmi cerea voie să-mi devină preşedinte. Şi mă mai gândeam.
Credeţi voi că - dacă în intimitate - un om se prostituează (nu neapărat sexual) pentru un post, în viaţa publică va fi un monument de moralitate şi va lupta pentru principii? Sau că dacă în privat crede despre anumite categorii de oameni că sunt "ţigănci împuţite", în funcţia publică va deveni brusc tolerant de dragul "binelui boborului"? Ha!
Că întâmplarea nu neagă calităţile profesionale - da, e adevărat. Dar un profesionist fără moralitate e un cancer - Zyklon B şi Joseph Mengele sunt, poate, cele mai sumbre exemple.
Până şi "vedetele", "divele", "legendele" şi "sportivii" intră în categoria "fără intimitate". pentru că, persoane publice fiind, dau exemple. Iar dacă vă gândiţi că Gigi Becali şi Monica Columbeanu au devenit deja "modele sociale de succes în viaţă" poate veţi vedea de ce otrava de-acasă poate deveni un semnal de alarmă pentru societate.
Apucăturile din "privat" se văd şi "în public". Doar că aici au şi consecinţe - la nivel naţional, de cele mai multe ori.
Iar eu, Popescu, vreau să pot decide în deplină cunoştinţă de cauză - pentru că ei trăiesc din banii mei.
Mă interesează puţin sau deloc dacă e vorba de o "reglare de conturi" sau de o imensă prostie. Atâta vreme cât doamna în cauză e o ilustră anonimă trec repede mai departe - pe Net sunt disponibile prestaţii mult mai suculente decât o biată filmare alb-negru. Dacă, însă, în film apare o persoană publică, se schimbă calimera.
În această idee (zvonurile dau ca protagonistă o distinsă doamnă politician), filmul începe să mă intereseze. Şi - cu această ocazie - mă interesează şi corul de bocitoare ale "intimităţii" doamnei în cauză. Care plâng de le sare cămaşa, la mormânt străin.
O spun clar: pentru mine, o persoană publică nu are viaţă privată. Oh, legea interzice filmările / fotografierea în spaţii private, fără acordul subiecţilor. De acord. Dar mai departe, a ţine sub obroc informaţii sub pretextul "vieţii private" e nu doar aberant - e periculos. Iar argumentele le aveţi în faţa dumneavoastră, argumente contondente care alcătuiesc ceea ce îndeobşte se numeşte "viaţa de zi cu zi".
O persoană oarecare are dreptul la intimitate. Spre deosebire de simplii cetăţeni, însă, o persoană publică (şi în mod deosebit politicienii şi funcţionarii publici) nu au acest drept. De ce? mă veţi întreba; nu sunt şi ei oameni? Ba da. Dar - spre deosebire de noi, vulgul - ei au puterea de a ne influenţa nouă vieţile prin simpla deţinere a acestor calităţi.
Simpla deţinere a puterii de a influenţa vieţile noastre le ia lor dreptul la "viaţă privată".
Eu - Popescu - am dreptul să ştiu cât mai mult despre cei care îmi iau banii, despre cei care-mi cheltuiesc banii, despre cei plătiţi din banii mei de contribuabil. "Viaţa privată" este determinantă în decizia mea, pentru că aşa cum se comportă acolo se vor comporta şi în funcţia ocupată - acolo de unde au pretenţia să-mi spună mie ce să fac şi ce să nu fac. De exemplu, dacă ştiam mai din vreme despre interviul doamnei Maria Băsescu, poate mă uitam mai atent la omul care îmi cerea voie să-mi devină preşedinte. Şi mă mai gândeam.
Credeţi voi că - dacă în intimitate - un om se prostituează (nu neapărat sexual) pentru un post, în viaţa publică va fi un monument de moralitate şi va lupta pentru principii? Sau că dacă în privat crede despre anumite categorii de oameni că sunt "ţigănci împuţite", în funcţia publică va deveni brusc tolerant de dragul "binelui boborului"? Ha!
Că întâmplarea nu neagă calităţile profesionale - da, e adevărat. Dar un profesionist fără moralitate e un cancer - Zyklon B şi Joseph Mengele sunt, poate, cele mai sumbre exemple.
Până şi "vedetele", "divele", "legendele" şi "sportivii" intră în categoria "fără intimitate". pentru că, persoane publice fiind, dau exemple. Iar dacă vă gândiţi că Gigi Becali şi Monica Columbeanu au devenit deja "modele sociale de succes în viaţă" poate veţi vedea de ce otrava de-acasă poate deveni un semnal de alarmă pentru societate.
Apucăturile din "privat" se văd şi "în public". Doar că aici au şi consecinţe - la nivel naţional, de cele mai multe ori.
Iar eu, Popescu, vreau să pot decide în deplină cunoştinţă de cauză - pentru că ei trăiesc din banii mei.
marți, 23 septembrie 2008
Aţi fost vreodată copii...?
Vă mai amintiţi de Lewis Carroll şi "Alice In Wonderland"? Iată o poezie din roman.
Trăncăniciada
traducerea: Frida Papadache
Era friglind; linsoase zăvi
Se tot gyrau, gimblau în ob;
Numai minsoare-n borogrăvi,
Cînd momii sor deşciob.
Păzea, vrag fiu, de Trăncăvici!
Fălci care-nhaţă, Gheară-Rea,
Hîdul Bolbor zboară spre-aici,
Frumoaznicu! Păzea!
El spada-o luă cît ai clipi--
Lung îl cătă pe scîrţălat,
Popas făcut la Dum-dum-tri,
Pe gînduri cufundat.
Si cît pe gînd el sta hătdus,
Cu ochii-n flăcări, Trăncăvici,
Suflînd venea-n galop pe sus,
Volvor prin grosdesiş.
Un-doi! Un-doi! Ca-n oase moi
Graval tăiş străpunge: zgrunţ!
Mort îl lăsă şi tigva-i luă
Glapă'napoi zglobunţ.
Şi-ai omorît pe Trăncăvici?!
O, fătul meu gloluminos!
O, zi fruslavă! Ohei! Ohu!
Hulubăia voios.
Trăncăniciada
traducerea: Frida Papadache
Era friglind; linsoase zăvi
Se tot gyrau, gimblau în ob;
Numai minsoare-n borogrăvi,
Cînd momii sor deşciob.
Păzea, vrag fiu, de Trăncăvici!
Fălci care-nhaţă, Gheară-Rea,
Hîdul Bolbor zboară spre-aici,
Frumoaznicu! Păzea!
El spada-o luă cît ai clipi--
Lung îl cătă pe scîrţălat,
Popas făcut la Dum-dum-tri,
Pe gînduri cufundat.
Si cît pe gînd el sta hătdus,
Cu ochii-n flăcări, Trăncăvici,
Suflînd venea-n galop pe sus,
Volvor prin grosdesiş.
Un-doi! Un-doi! Ca-n oase moi
Graval tăiş străpunge: zgrunţ!
Mort îl lăsă şi tigva-i luă
Glapă'napoi zglobunţ.
Şi-ai omorît pe Trăncăvici?!
O, fătul meu gloluminos!
O, zi fruslavă! Ohei! Ohu!
Hulubăia voios.
Gândiţi, s'il vous plaît, la fel?
Nu e vorba despre "firmă"; este vorba despre oameni
Televizoarele au fost pline o vreme de spoturile unei mari bănci care se străduieşte să convingă "consumatorul" că "gândim la fel". Întâlnirile întâmplătoare cu tineri care căuta cadouri pentru soţiile lor, intervenţiile salvatoare în ziua jubiliară uitată de El, toate acestea încearcă să transmită ideea că "noi, banca X, ne gândim la tine înainte de a ne gândi la noi". Conceptul lor este foarte bun, realizarea potrivită (mă rog, cel puţin pentru domeniul reclamelor TV), atmosfera duioasă şi sublinierea legăturii emoţionale între bancă şi client nasc speranţa unei experienţe mai plăcute pentru omul de rând decât stresul "oferit" de aerul uscat şi limba străină prezente în restul băncilor autohtone.
Cu această convingere am intrat într-una dintre agenţiile acestei bănci, undeva în buricul Braşovului, pentru o chestie simplă la prima vedere - să primesc nişte bani trimişi din afara ţării printr-unul dintre cele două sisteme rapide disponibile la noi. Pentru cei care nu ştiu ce presupune acest lucru: completezi un formular simplu (trebuie să ştii cum te cheamă, cum îl cheamă pe omul care-ţi trimite banii şi un cod de operaţiune pe care în principiu îl ştii doar tu şi cu trimiţătorul). "Munca" de - probabil - 5 minute cu tot cu numărat bancnote.
Ei bine, întrucât "trăim în România, şi asta ne ocupă tot timpul", nici vorbă de "gândim la fel". Nici măcar de "gândim". Am nimerit (după căutări, să nu credeţi că a fost simplu!) ghişeul potrivit. Nu şi persoana potrivită, pare-se.
M-am trezit privind coafura unei doamne între două vârste care troscănea cu avânt în tastatura calculatorului. Neinvitat, m-am aşezat pe scaun, în faţa sa. Credeţi că asta i-a transmis vreun semnal? Da' de unde! Încăpăţânat, am insistat cu privirile; doamna, rezistentă, a continuat să mă ignore, pedepsind în continuare tastatura. Ba, pentru a varia puţin modalităţile de ignorare, a intrat în vorbă cu un coleg, ciripind voioasă despre un oarece test online pe care ar fi trebuit să-l dea (ori îl dăduse, n-am înţeles exact; şi nici colegul n-a înţeles).
Într-un final apoteotic, după aproape zece minute de război al nervilor, a cedat şi m-a privit. Apoi, pentru a nu-mi înşela aşteptările, a rostit un "Ce doriţi?" mestecat între canini cu cea mai acidă voce a ei disponibilă pentru moment. Fiind de formaţie chimist (aşadar, obişnuit cu lucrul cu substanţe corozive), am rezistat cu brio acidităţii şi mi-am formulat doleanţa. Mi-a aruncat în faţă o jumătate de foaie copiata după o copie a unei copii făcute după un formular pierdut in ploaie (probabil), atât de şters şi de ilizibil era. Cu un gest de un dispreţ regal mi-a indicat o masă îndepărtată unde - aşa am înţeles eu - am fost invitat să completez "formularul".
Spre marea ei plăcere, l-am greşit. De emoţie şi - poate - pentru că nu se vedeau rubricile. Mi-a aruncat în silă un al doilea, la fel de ilizibil, privindu-mă cu un dispreţ suveran, izvorât pesemne din incapacitatea mea fundamentală de a executa corect o sarcina atât de simplă.
Pe acesta l-am completat, în sfârşit, corect (bine, recunosc că am trişat: acolo unde nu se înţelegea ce scrie pe una dintre bucăţile de hârtie, citeam de pe cea de-a doua). După o muncă susţinută de aproape douăzeci de minute, am ieşit victorios din bancă… credeţi voi! Aş, a trebuit să mă duc şi la casierie, să schimb valuta străină în monedă neaoşă. Mă rog, aici am avut noroc: din milă, casiera nu mi-a mai solicitat răbdarea şi m-a executat repede.
Am părăsit banca, evident, cu multe amintiri tandre. Cea mai pregnantă dintre ele mi s-a înfipt adânc în cap şi suna cam aşa: "Niciodată nu voi mai intra in banca asta! Niciodată nu voi mai intra in banca asta! Niciodată…"
Televizoarele au fost pline o vreme de spoturile unei mari bănci care se străduieşte să convingă "consumatorul" că "gândim la fel". Întâlnirile întâmplătoare cu tineri care căuta cadouri pentru soţiile lor, intervenţiile salvatoare în ziua jubiliară uitată de El, toate acestea încearcă să transmită ideea că "noi, banca X, ne gândim la tine înainte de a ne gândi la noi". Conceptul lor este foarte bun, realizarea potrivită (mă rog, cel puţin pentru domeniul reclamelor TV), atmosfera duioasă şi sublinierea legăturii emoţionale între bancă şi client nasc speranţa unei experienţe mai plăcute pentru omul de rând decât stresul "oferit" de aerul uscat şi limba străină prezente în restul băncilor autohtone.
Cu această convingere am intrat într-una dintre agenţiile acestei bănci, undeva în buricul Braşovului, pentru o chestie simplă la prima vedere - să primesc nişte bani trimişi din afara ţării printr-unul dintre cele două sisteme rapide disponibile la noi. Pentru cei care nu ştiu ce presupune acest lucru: completezi un formular simplu (trebuie să ştii cum te cheamă, cum îl cheamă pe omul care-ţi trimite banii şi un cod de operaţiune pe care în principiu îl ştii doar tu şi cu trimiţătorul). "Munca" de - probabil - 5 minute cu tot cu numărat bancnote.
Ei bine, întrucât "trăim în România, şi asta ne ocupă tot timpul", nici vorbă de "gândim la fel". Nici măcar de "gândim". Am nimerit (după căutări, să nu credeţi că a fost simplu!) ghişeul potrivit. Nu şi persoana potrivită, pare-se.
M-am trezit privind coafura unei doamne între două vârste care troscănea cu avânt în tastatura calculatorului. Neinvitat, m-am aşezat pe scaun, în faţa sa. Credeţi că asta i-a transmis vreun semnal? Da' de unde! Încăpăţânat, am insistat cu privirile; doamna, rezistentă, a continuat să mă ignore, pedepsind în continuare tastatura. Ba, pentru a varia puţin modalităţile de ignorare, a intrat în vorbă cu un coleg, ciripind voioasă despre un oarece test online pe care ar fi trebuit să-l dea (ori îl dăduse, n-am înţeles exact; şi nici colegul n-a înţeles).
Într-un final apoteotic, după aproape zece minute de război al nervilor, a cedat şi m-a privit. Apoi, pentru a nu-mi înşela aşteptările, a rostit un "Ce doriţi?" mestecat între canini cu cea mai acidă voce a ei disponibilă pentru moment. Fiind de formaţie chimist (aşadar, obişnuit cu lucrul cu substanţe corozive), am rezistat cu brio acidităţii şi mi-am formulat doleanţa. Mi-a aruncat în faţă o jumătate de foaie copiata după o copie a unei copii făcute după un formular pierdut in ploaie (probabil), atât de şters şi de ilizibil era. Cu un gest de un dispreţ regal mi-a indicat o masă îndepărtată unde - aşa am înţeles eu - am fost invitat să completez "formularul".
Spre marea ei plăcere, l-am greşit. De emoţie şi - poate - pentru că nu se vedeau rubricile. Mi-a aruncat în silă un al doilea, la fel de ilizibil, privindu-mă cu un dispreţ suveran, izvorât pesemne din incapacitatea mea fundamentală de a executa corect o sarcina atât de simplă.
Pe acesta l-am completat, în sfârşit, corect (bine, recunosc că am trişat: acolo unde nu se înţelegea ce scrie pe una dintre bucăţile de hârtie, citeam de pe cea de-a doua). După o muncă susţinută de aproape douăzeci de minute, am ieşit victorios din bancă… credeţi voi! Aş, a trebuit să mă duc şi la casierie, să schimb valuta străină în monedă neaoşă. Mă rog, aici am avut noroc: din milă, casiera nu mi-a mai solicitat răbdarea şi m-a executat repede.
Am părăsit banca, evident, cu multe amintiri tandre. Cea mai pregnantă dintre ele mi s-a înfipt adânc în cap şi suna cam aşa: "Niciodată nu voi mai intra in banca asta! Niciodată nu voi mai intra in banca asta! Niciodată…"
vineri, 19 septembrie 2008
Pur şi simplu, de plăcerea poeziei
Ion Minulescu - De vorba cu mine insumi
Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate
Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,
Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate -
Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate,
Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri.
Armurile alt'dată pătate de rugină
Azi par mai sclipitoare decât oricând,
Iar spada,
Încrucişată-n luptă de-atătea ori,
E plină
De sângele netrebnic al celor ce cad prada
Aceluiaşi proteic şi veşnic Torquemada. [...]
Mai e, dar vă las vouă plăcerea descoperirii...
Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate
Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,
Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate -
Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate,
Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri.
Armurile alt'dată pătate de rugină
Azi par mai sclipitoare decât oricând,
Iar spada,
Încrucişată-n luptă de-atătea ori,
E plină
De sângele netrebnic al celor ce cad prada
Aceluiaşi proteic şi veşnic Torquemada. [...]
Mai e, dar vă las vouă plăcerea descoperirii...
[fără titlu]
Dorina iubea fotbalul. Nu sportul în sine, nu era capabilă să deosebească o centrare de o degajare, iar dacă ai fi întrebat-o un nume de echipă s-ar fi uitat tâmp la tine. Îl iubea pentru că fotbalul îi ofereau câte o pauză în perioada cea mai chinuitoare: seara.
Azi nu e fotbal. Dorina, în baie, se pregăteşte pentru supliciul cvasi-zilnic. Cu moaţele în păr, se spală pe dinţi, oftând. S-a obişnuit, de ani de zile, să treacă în tăcere peste momentele grele ale vieţii, suferind înăuntru dar lăsând să se vadă în afară doar o imensă resemnare.
Oglinda îi întoarce o imagine care nu o flatează: o gospodină medie, cu pieptul căzut, cu burtică, cu părul scurt rărit şi ars de permanentele ieftine - care sunt singurele pe care şi le permite. Uneori. Doar permanentele, pentru că restul măştilor de păr protectoare nu mai au loc în bugetul familiei. Probabil din cauza berilor şi votcilor, dar asta e o întrebare cu consecinţe contondente, aşadar fusese alungată demult din viaţa conjugală. Odată cu întrebarea dispăruseră şi vânătăile - ceea ce făcea lipsa de răspuns mai uşor de suportat.
Oftează. A terminat toate pretextele de a întârzia în baie. Trăgând aer în piept, intră în dormitor, împiedicându-se în tivul rupt al cămăşii de noapte lălâi. Oricum Nicu nu mai vede mare lucru la ora asta: nici cămaşa ruptă, nici colacii de grăsime de pe burtă, nici vergeturile întinse de pe pântec, nici ridurile altădată fine dar acum adânci... Nicu îşi vede de sine şi atât.
Sub plapuma cârpită de atâtea ori încât abia îţi mai dădeai seama de culoarea originală, Dorina aşteaptă resemnată ritualul de seară. Care nu întârzie să înceapă, cu grohăitul familiar al lui Nicu întorcând-se în pat, cu putoarea familiară de ţigări proaste, izul cunoscut de usturoi de la parizerul ieftin pe care îl aveau prin tradiţie seara la masă, cu mirosul de putred al gurii - pentru că Nicu era "bărbat adevărat, cu mirosuri naturale, nu curve de-astea care se-mput cu parfumuri ca toate alea" - cu toate senzaţiile cunoscute, inclusiv greaţa care o cuprinde de fiecare dată.
Simte, ca de obicei, mâna aspră pipăind drumul, intrarea brutală şi mişcările sacadate ale bărbatului. Deşi obişnuia să se gândească la întâmplările de peste zi în aceste momente, acum Dorina examinează pereţii. Uite o crăpătură - 'raţi ai dreacu' cu bormaşina voastră!, gândi acru la adresa vecinilor responsabili. Urme de cadavre de ţânţari peste tot, ar trebui să zugrăvim da' de unde să mai scot bani şi pentru hoţii ăia de meşteri, parcă ar da cu aur, nu cu humă!...
Într-un târziu Nicu izbuteşte să termine. Cu acelaşi familiar grohăit mulţumit se întoarce cu spatele şi adoarme instantaneu. Nu o simte pe Dorina plecând la baie să se spele; nu-i vede grimasa pe care mirosul lui greu, de bărbat muncit şi nespălat, i-o smulge în fiecare seară. Măcar e mulţumită că se mai terminase o dată; mai trecuse peste un moment greu.
Căci Dorina iubea fotbalul pentru că serile cu fotbal erau măcar seri fără dragoste.
LE: ca să nu incapă discuţii: Dorina şi Nicu sunt două personaje fictive, victime ale fanteziilor mele. Le-am numit aşa pentru că trebuiau să poarte şi ele un nume. Nu au nici o legatură cu realitatea. Clar?
Azi nu e fotbal. Dorina, în baie, se pregăteşte pentru supliciul cvasi-zilnic. Cu moaţele în păr, se spală pe dinţi, oftând. S-a obişnuit, de ani de zile, să treacă în tăcere peste momentele grele ale vieţii, suferind înăuntru dar lăsând să se vadă în afară doar o imensă resemnare.
Oglinda îi întoarce o imagine care nu o flatează: o gospodină medie, cu pieptul căzut, cu burtică, cu părul scurt rărit şi ars de permanentele ieftine - care sunt singurele pe care şi le permite. Uneori. Doar permanentele, pentru că restul măştilor de păr protectoare nu mai au loc în bugetul familiei. Probabil din cauza berilor şi votcilor, dar asta e o întrebare cu consecinţe contondente, aşadar fusese alungată demult din viaţa conjugală. Odată cu întrebarea dispăruseră şi vânătăile - ceea ce făcea lipsa de răspuns mai uşor de suportat.
Oftează. A terminat toate pretextele de a întârzia în baie. Trăgând aer în piept, intră în dormitor, împiedicându-se în tivul rupt al cămăşii de noapte lălâi. Oricum Nicu nu mai vede mare lucru la ora asta: nici cămaşa ruptă, nici colacii de grăsime de pe burtă, nici vergeturile întinse de pe pântec, nici ridurile altădată fine dar acum adânci... Nicu îşi vede de sine şi atât.
Sub plapuma cârpită de atâtea ori încât abia îţi mai dădeai seama de culoarea originală, Dorina aşteaptă resemnată ritualul de seară. Care nu întârzie să înceapă, cu grohăitul familiar al lui Nicu întorcând-se în pat, cu putoarea familiară de ţigări proaste, izul cunoscut de usturoi de la parizerul ieftin pe care îl aveau prin tradiţie seara la masă, cu mirosul de putred al gurii - pentru că Nicu era "bărbat adevărat, cu mirosuri naturale, nu curve de-astea care se-mput cu parfumuri ca toate alea" - cu toate senzaţiile cunoscute, inclusiv greaţa care o cuprinde de fiecare dată.
Simte, ca de obicei, mâna aspră pipăind drumul, intrarea brutală şi mişcările sacadate ale bărbatului. Deşi obişnuia să se gândească la întâmplările de peste zi în aceste momente, acum Dorina examinează pereţii. Uite o crăpătură - 'raţi ai dreacu' cu bormaşina voastră!, gândi acru la adresa vecinilor responsabili. Urme de cadavre de ţânţari peste tot, ar trebui să zugrăvim da' de unde să mai scot bani şi pentru hoţii ăia de meşteri, parcă ar da cu aur, nu cu humă!...
Într-un târziu Nicu izbuteşte să termine. Cu acelaşi familiar grohăit mulţumit se întoarce cu spatele şi adoarme instantaneu. Nu o simte pe Dorina plecând la baie să se spele; nu-i vede grimasa pe care mirosul lui greu, de bărbat muncit şi nespălat, i-o smulge în fiecare seară. Măcar e mulţumită că se mai terminase o dată; mai trecuse peste un moment greu.
Căci Dorina iubea fotbalul pentru că serile cu fotbal erau măcar seri fără dragoste.
LE: ca să nu incapă discuţii: Dorina şi Nicu sunt două personaje fictive, victime ale fanteziilor mele. Le-am numit aşa pentru că trebuiau să poarte şi ele un nume. Nu au nici o legatură cu realitatea. Clar?
joi, 18 septembrie 2008
Fragmente…
Mă omoară "comercianţii" cu "oferta de sărbători", în primul rând pentru că îmi omoară sărbătorile. Nu mai nici o bucurie de Crăciun, Paşti sau 1 Iunie (sau de - câh - Valentine's Day), pentru că toţi au grijă să mă anunţe cu o lună şi jumătate înainte cum că vin respectivele zile. Şi că vai, ce oferte bune au pregătit ei pentru mine - ca şi cum eu aş fi vreun fraier proaspăt picat de pe Marte, care habar n-are cu ce se "mănâncă" comerţul. De atâtea anunţuri vesele mi se strepezeşte de sărbători. Care devin simple zile triste de mercenariat în slujba unor tradiţii golite de sens, dar pline de kitch.
……….....
Sunt un gurmand (mănânc mult şi cu poftă, să-mi trăiască metabolismul!), dar uneori devin "gourmet" şi caut fineţuri. Una dintre pasiunile mele de numeşte brânza - telemea, feta, albastră, cremă, Camembert, Brie, Gorgonzola, Roquefort, parmezan… orice e binevenit. Undeva sus în top e Camembert.
Ei bine, acum câtăva vreme m-am întors "de la ţară" cu un calup de telemea de bivoliţă, specialitatea zonei. Pe care l-am uitat mai bine de o lună în frigider, în spatele unor cutii, uitate şi ele. Când am "descoperit" farfuria m-am dus cu ea direct către gunoi (zic eu că "brânza nu se strică, doar se maturează", da' nici prea matură nu ţine…). Când s-o arunc, văd că la suprafaţă are o coajă albicioasa, dar nu pute, nu se scurge… mă rog, arăta surprinzător de OK. O tai - şi ce-mi văd ochii? Camembert, frate! Cremoasă, onctuoasă, dar nu moale, ce mai… the best Camembert ever! President, Hochland, Alpes, eat your heart out and move aside! Vine Popescu cu Camembert Românesc de Ghivoliţă!
…………..
Pentru cine nu ştie, eu sunt un pui de free-lancer. Lucrez independent. Datorită unor etape semnificative ale vieţii de familie (şi pentru că vara e sezon mort...) am cam stat, de prin iulie încoace. Acum, în toamnă, parcă-parcă nu mai aveam chef să alerg, să conving, să mă vând... intrasem într-o spirală a lipsei de chef care ameninţa să se termine la sol. Azi, de voie - de nevoie, am intrat într-o întâlnire. Am regăsit vechile senzaţii, vânătoarea valorilor clientului - pe care să le împuşc cu ce ştiu eu face mai bine, senzaţia de triumf, plăcerea să aud "Da, domne, un lucru bine făcut"... mi-am adus aminte de ce am decis să-mi fiu propriul stăpân. Într-o zi plumburie, tristă, cu cerul plângând trecerea verii cu lacrimi reci, mi-am regăsit pofta de a trăi. Ce ţi-e şi cu viaţa asta!...
……….....
Sunt un gurmand (mănânc mult şi cu poftă, să-mi trăiască metabolismul!), dar uneori devin "gourmet" şi caut fineţuri. Una dintre pasiunile mele de numeşte brânza - telemea, feta, albastră, cremă, Camembert, Brie, Gorgonzola, Roquefort, parmezan… orice e binevenit. Undeva sus în top e Camembert.
Ei bine, acum câtăva vreme m-am întors "de la ţară" cu un calup de telemea de bivoliţă, specialitatea zonei. Pe care l-am uitat mai bine de o lună în frigider, în spatele unor cutii, uitate şi ele. Când am "descoperit" farfuria m-am dus cu ea direct către gunoi (zic eu că "brânza nu se strică, doar se maturează", da' nici prea matură nu ţine…). Când s-o arunc, văd că la suprafaţă are o coajă albicioasa, dar nu pute, nu se scurge… mă rog, arăta surprinzător de OK. O tai - şi ce-mi văd ochii? Camembert, frate! Cremoasă, onctuoasă, dar nu moale, ce mai… the best Camembert ever! President, Hochland, Alpes, eat your heart out and move aside! Vine Popescu cu Camembert Românesc de Ghivoliţă!
…………..
Pentru cine nu ştie, eu sunt un pui de free-lancer. Lucrez independent. Datorită unor etape semnificative ale vieţii de familie (şi pentru că vara e sezon mort...) am cam stat, de prin iulie încoace. Acum, în toamnă, parcă-parcă nu mai aveam chef să alerg, să conving, să mă vând... intrasem într-o spirală a lipsei de chef care ameninţa să se termine la sol. Azi, de voie - de nevoie, am intrat într-o întâlnire. Am regăsit vechile senzaţii, vânătoarea valorilor clientului - pe care să le împuşc cu ce ştiu eu face mai bine, senzaţia de triumf, plăcerea să aud "Da, domne, un lucru bine făcut"... mi-am adus aminte de ce am decis să-mi fiu propriul stăpân. Într-o zi plumburie, tristă, cu cerul plângând trecerea verii cu lacrimi reci, mi-am regăsit pofta de a trăi. Ce ţi-e şi cu viaţa asta!...
miercuri, 17 septembrie 2008
Reformă constituţională
Nefiind eu vreun inovator, când vine vorba de găsit soluţii la probleme prefer să mă uit la cum au făcut ăia cărora le merge mai bine decât nouă. Ca atare, am compilat "o samă de soluţii" pe care le supun atenţiei legiuitorilor noştri. Astfel, eu, Cetăţeanul Popescu propun:
1. Parlament unicameral, cu o normă de reprezentare de 1 ales la cca 200.000 cetăţeni
2. Preşedinte ales de Parlament, cu atribuţiuni de reprezentare şi mediere
3. Alegerea primului-ministru prin vot direct, de către cetăţeni
4. Eliminarea necesităţii confirmării întregului guvern în Parlament
5. Prelungirea mandatului deputaţilor la 6 ani, concomitent cu organizarea de alegeri o dată la 2 ani pentru câte o treime din numărul de parlamentari
6. Reducerea drastică a unor competenţe interne ale Guvernului (administrare buget, poliţie - administrare internă etc) în favoarea autorităţilor locale
7. Păstrarea în administrare centrală a unei părţi a puterii judecătoreşti şi de lege-şi-ordine, cetăţenii urmând a alege pe plan local conducătorii (Preşedintele Tribunalului şi Şeful Poliţiei - ramura locală)
Ei? Who's in with me?
1. Parlament unicameral, cu o normă de reprezentare de 1 ales la cca 200.000 cetăţeni
2. Preşedinte ales de Parlament, cu atribuţiuni de reprezentare şi mediere
3. Alegerea primului-ministru prin vot direct, de către cetăţeni
4. Eliminarea necesităţii confirmării întregului guvern în Parlament
5. Prelungirea mandatului deputaţilor la 6 ani, concomitent cu organizarea de alegeri o dată la 2 ani pentru câte o treime din numărul de parlamentari
6. Reducerea drastică a unor competenţe interne ale Guvernului (administrare buget, poliţie - administrare internă etc) în favoarea autorităţilor locale
7. Păstrarea în administrare centrală a unei părţi a puterii judecătoreşti şi de lege-şi-ordine, cetăţenii urmând a alege pe plan local conducătorii (Preşedintele Tribunalului şi Şeful Poliţiei - ramura locală)
Ei? Who's in with me?
marți, 16 septembrie 2008
Un zâmbet trist...
Rapsodii de toamnă
A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.
Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.
Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.
Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:
Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.
Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică...
Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaştină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină
Şi din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!
II
Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.
Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
În această chestie.
Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Şi din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.
Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului.
Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.
Când deodată un erete,
Poliţai din naştere,
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere
Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului...
De emoţie, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.
III
Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.
Trei petunii subţirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
"Ce ne facem, fetelor?..."
Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în ţărână
Dinţii, de mizerie.
Şi cu galbena ei zdreanţă
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanţă
Aplecat pe-o latură...
Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriţă mică,
Blestemându-şi zilele,
Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.
Împrejur îi cântă-n şagă
Greierii din flaute.
"Uf, ce lume, soro dragă!"
Unde să-l mai caute?
L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.
IV
Buruienile-ngrozite
De-aşa vremi protivnice
Se vorbiră pe şoptite
Să se facă schivnice.
Şi cum ştie-o rugăciune
Doamna măsălariţă,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariţă.
Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.
Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvăţat un brusture
Să le spuie-n faţă una
Care să le usture!...
Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibraţie,
Şi-a oprit o libelulă
Zborul plin de graţie.
Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalţ şi aur
Cu sclipiri de platină.
V
Dar deodată, pe coline
Scade animaţia...
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.
Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile...
Ce e?... Ce e?... Spre podgorii
Toţi întorc privirile.
Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,
S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor...
Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.
Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.
. . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . .
Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.
Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă...
Pentru că era păcat ca o astfel de poezie să se piardă in anonimat!
George Topârceanu
IA trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.
Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.
Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.
Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:
Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.
Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică...
Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaştină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină
Şi din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!
II
Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.
Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
În această chestie.
Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Şi din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.
Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului.
Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.
Când deodată un erete,
Poliţai din naştere,
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere
Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului...
De emoţie, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.
III
Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.
Trei petunii subţirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
"Ce ne facem, fetelor?..."
Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în ţărână
Dinţii, de mizerie.
Şi cu galbena ei zdreanţă
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanţă
Aplecat pe-o latură...
Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriţă mică,
Blestemându-şi zilele,
Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.
Împrejur îi cântă-n şagă
Greierii din flaute.
"Uf, ce lume, soro dragă!"
Unde să-l mai caute?
L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.
IV
Buruienile-ngrozite
De-aşa vremi protivnice
Se vorbiră pe şoptite
Să se facă schivnice.
Şi cum ştie-o rugăciune
Doamna măsălariţă,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariţă.
Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.
Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvăţat un brusture
Să le spuie-n faţă una
Care să le usture!...
Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibraţie,
Şi-a oprit o libelulă
Zborul plin de graţie.
Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalţ şi aur
Cu sclipiri de platină.
V
Dar deodată, pe coline
Scade animaţia...
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.
Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile...
Ce e?... Ce e?... Spre podgorii
Toţi întorc privirile.
Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,
S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor...
Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.
Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.
. . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . .
Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.
Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă...
Pentru că era păcat ca o astfel de poezie să se piardă in anonimat!
luni, 15 septembrie 2008
Mituri distructive
Pornesc de la ideea că patronul românesc e un om normal, cu dorinţe normale: să facă un ban, să fie admirat de contemporani, să-şi ia o maşină bună (şi să-şi permită şi benzina pentru ea!), să-i meargă afacerea mai bine… mă rog, vise de patron care se gândeşte la viitor (al său, al copiilor săi, al familiei).
Pentru aceştia am cules o seamă de mituri răspândite dar distructive, în sensul în care atitudinile în cauză contribuie direct la întârzierea sau ratarea obiectivelor personale înşiruite (parţial) mai sus.
1. Mitul "banii mei, firma mea" (cu varianta "fii fericit că te plătesc")
Cum adică? N-am voie să fac ce vreau pe banii mei? Oh, ba da. Dacă-ţi place să o iei de la zero după fiecare eşec, dacă-ţi convine să rămâi pe loc atunci când concurenţa merge înainte, dacă, în sfârşit, ai orgoliul mai mare decât înţelepciunea, poţi face ce doreşti "de banii tăi". Nimic de zis.
Dacă, însă, eşti om normal care caută să rezolve probleme mai degrabă decât să le creeze, înţelegi că odată cu primul angajat ţi-ai asumat nişte responsabilităţi. Că trebuie să asiguri nu doar un salariu, ci mult mai mult: un mediu de lucru adecvat creşterii. Într-un asemenea mediu voluntarismul ("fac ce vreau, că e banu' meu!") nu are ce căuta, pentru că distruge dorinţa angajatului să facă bine ce ştie să facă.
Mediul de lucru cuprinde foarte multe amănunte esenţiale: de la temperaturi adecvate până la plăcerea revederii cu colegii şi şefii. Iar cel care face din firma sa o întreprindere sau o cocină este patronul. Mai mult, ce dai angajaţilor tăi vor da ei mai departe, colegilor şi clienţilor. Dai nervi şi stres, clientul va primi nervi şi stres. Dai zâmbete, clienţii vor primi amabilitate. Care e varianta mai productivă pentru firmă?
2. Mitul "om vechi, de încredere"
Angajaţii vechi au probabilitatea cea mai mare să se transforme în frâne pentru dezvoltare. Nu pentru că ar dori neapărat, dar mediul în schimbare induce nesiguranţă. Unde sunt vremurile în care stătea cu patronul până târziu, asamblând comanda pentru a doua zi? Când patronul avea încredere şi, chiar dacă mai greşea, îl ierta - că tot nu era nimeni altcineva disponibil? Când patronul asculta tot ce zicea? Când ieşeau împreună la iarbă verde, se mai îmbătau şi lucrau mahmuri, dar fericiţi, după câte o comandă mai măricică?
Când apar şi alţi angajaţi, unii chiar - blasfemie! - cu studii în domeniu, mai tineri, mai tupeişti, cu idei şi realizări, Vechiul Om îşi pierde poziţia. Şi devine cel mai aprig apărător al statu-quo-ului. Or, pentru firme, staţionarea e moarte curată.
Partea cea mai nasoală acum apare: fiind vechi, omul în cauză se bucură oarecum automat de sentimente calde din partea patronului, care tinde să îl creadă în detrimentul celorlalţi, mai noi. Ceea ce măreşte considerabil riscul.
3. Mitul "ştiu totul, deci controlez"
Ce ştii? Ştii că Cutare s-a cuplat cu Cutăreasca; ştii că celălalt a băut aseară la barul Ics; ştii că altul are probleme acasă, cu copiii. Dar ştii şi ce ar trebui să ştii?
Controlul nu înseamnă a şti tot; controlul înseamnă a şti ce e esenţial pentru bunul mers al firmei. Un patron deştept controlează rezultatele, nu neapărat modul în care ele sunt obţinute (poate e de discutat aici, dar în mare cam aşa stă treaba).
Nu trebuie să ştii totul. Trebuie să ştii ce rezultate aştepţi. Tocmai aici, însă, la definirea rezultatelor, multă lume rămâne repetentă…
4. Mitul "am zis, s-a executat"
Parcă toţi am fi calculatorişti, zău aşa! Patronii îşi închipuie că dacă stabilesc "de azi, facem aşa", toţi or să "facă aşa". Aida-de! Omul nu e calculator, să apeşi "Enter" şi gata.
Schimbarea cere adaptare mentală. Orice nouă decizie înseamnă o schimbare; or asta necesită timp şi efort (reaminteşti, cu răbdare şi tenacitate, noua decizie până se transformă în rutină. Altfel n-ai şanse).
5. Mitul "ghiceşti, deci exişti"
"Sunt nemulţumit de tine. N-ai făcut aia şi aia". "Bine, dar n-am ştiut că trebuie să le fac." "Trebuia să ştii!"
Nu zău? De unde să fi ştiut? În afara sarcinilor de rutină, orice altceva trebuie spus în clar, repetat până e limpede, apoi recapitulat. Orice altceva sunt iluzii. Angajatul nu are de ce să ghicească ce-şi doreşte patronul, ori ce atitudini şi-ar dori; nu-i scrie în fişa postului.
6. Mitul "suntem o firmă mică, fiecare face ce e nevoie"
Suntem o firmă, mică, da. Dar sarcinile se repartizează cu limpezime, altfel pot rămâne neexecutate. Vorba aia, "lucrul în echipă e ideal pentru că îţi dă ocazia să dai vina pe alţii". Lipsa de limpezime în repartizarea sarcinilor duce la lipsa de rezultate.
Mai rău, amestecul ăsta de zarzavaturi duce la implicarea oamenilor în domenii la care nu se pricep. Cei mai tupeişti (de obicei, cei mai vechi) ajung astfel să controleze domenii despre care habar n-au cu se mănâncă, dând astfel patronului un feedback pe cât de puternic (venind de la un om în care are încredere) pe atât de eronat. Urmarea? Uitaţi-vă la numărul de firme care au dat chix.
7. Mitul "sunt prea sărac să am oameni care ştiu ce nu ştiu eu", numit şi "mitul omului-orchestră"
Dacă nu poţi face ceva, caută o resursă. Nu trebuie să-ţie fie angajat - trebuie să fie profesionist. Văd o groază de firme care-şi ratează viitorul pentru că patronul e nepriceput - de exemplu, în gestionarea resurselor umane. Sau în marketing. Şi care se încăpăţânează să facă prostii în ideea ca un om bun(un Director Executiv, ori unul de marketing) "costă prea mult". Da, costă mult - dacă ţii să îl angajezi full-time (obsesia controlului absolut…) Dar dacă îl plăteşti doar pentru cât ai nevoie? De cele mai multe ori un timp parţial, de 2-3 ore/zi în medie, e suficient. Cel puţin în cazurile de mai sus. Or, îl poţi plăti la rezultate. Mulţi oameni foarte pricepuţi, free-lanceri în suflet dar angajaţi de nevoie, şi-ar găsi împlinirea - şi mulţi patroni ar scăpa de o droaie de dureri de cap.
Mai sunt şi altele; astea sunt cele mai distructive. Oare de ce nu se înfiinţează şi o facultate de patroni?
Pentru aceştia am cules o seamă de mituri răspândite dar distructive, în sensul în care atitudinile în cauză contribuie direct la întârzierea sau ratarea obiectivelor personale înşiruite (parţial) mai sus.
1. Mitul "banii mei, firma mea" (cu varianta "fii fericit că te plătesc")
Cum adică? N-am voie să fac ce vreau pe banii mei? Oh, ba da. Dacă-ţi place să o iei de la zero după fiecare eşec, dacă-ţi convine să rămâi pe loc atunci când concurenţa merge înainte, dacă, în sfârşit, ai orgoliul mai mare decât înţelepciunea, poţi face ce doreşti "de banii tăi". Nimic de zis.
Dacă, însă, eşti om normal care caută să rezolve probleme mai degrabă decât să le creeze, înţelegi că odată cu primul angajat ţi-ai asumat nişte responsabilităţi. Că trebuie să asiguri nu doar un salariu, ci mult mai mult: un mediu de lucru adecvat creşterii. Într-un asemenea mediu voluntarismul ("fac ce vreau, că e banu' meu!") nu are ce căuta, pentru că distruge dorinţa angajatului să facă bine ce ştie să facă.
Mediul de lucru cuprinde foarte multe amănunte esenţiale: de la temperaturi adecvate până la plăcerea revederii cu colegii şi şefii. Iar cel care face din firma sa o întreprindere sau o cocină este patronul. Mai mult, ce dai angajaţilor tăi vor da ei mai departe, colegilor şi clienţilor. Dai nervi şi stres, clientul va primi nervi şi stres. Dai zâmbete, clienţii vor primi amabilitate. Care e varianta mai productivă pentru firmă?
2. Mitul "om vechi, de încredere"
Angajaţii vechi au probabilitatea cea mai mare să se transforme în frâne pentru dezvoltare. Nu pentru că ar dori neapărat, dar mediul în schimbare induce nesiguranţă. Unde sunt vremurile în care stătea cu patronul până târziu, asamblând comanda pentru a doua zi? Când patronul avea încredere şi, chiar dacă mai greşea, îl ierta - că tot nu era nimeni altcineva disponibil? Când patronul asculta tot ce zicea? Când ieşeau împreună la iarbă verde, se mai îmbătau şi lucrau mahmuri, dar fericiţi, după câte o comandă mai măricică?
Când apar şi alţi angajaţi, unii chiar - blasfemie! - cu studii în domeniu, mai tineri, mai tupeişti, cu idei şi realizări, Vechiul Om îşi pierde poziţia. Şi devine cel mai aprig apărător al statu-quo-ului. Or, pentru firme, staţionarea e moarte curată.
Partea cea mai nasoală acum apare: fiind vechi, omul în cauză se bucură oarecum automat de sentimente calde din partea patronului, care tinde să îl creadă în detrimentul celorlalţi, mai noi. Ceea ce măreşte considerabil riscul.
3. Mitul "ştiu totul, deci controlez"
Ce ştii? Ştii că Cutare s-a cuplat cu Cutăreasca; ştii că celălalt a băut aseară la barul Ics; ştii că altul are probleme acasă, cu copiii. Dar ştii şi ce ar trebui să ştii?
Controlul nu înseamnă a şti tot; controlul înseamnă a şti ce e esenţial pentru bunul mers al firmei. Un patron deştept controlează rezultatele, nu neapărat modul în care ele sunt obţinute (poate e de discutat aici, dar în mare cam aşa stă treaba).
Nu trebuie să ştii totul. Trebuie să ştii ce rezultate aştepţi. Tocmai aici, însă, la definirea rezultatelor, multă lume rămâne repetentă…
4. Mitul "am zis, s-a executat"
Parcă toţi am fi calculatorişti, zău aşa! Patronii îşi închipuie că dacă stabilesc "de azi, facem aşa", toţi or să "facă aşa". Aida-de! Omul nu e calculator, să apeşi "Enter" şi gata.
Schimbarea cere adaptare mentală. Orice nouă decizie înseamnă o schimbare; or asta necesită timp şi efort (reaminteşti, cu răbdare şi tenacitate, noua decizie până se transformă în rutină. Altfel n-ai şanse).
5. Mitul "ghiceşti, deci exişti"
"Sunt nemulţumit de tine. N-ai făcut aia şi aia". "Bine, dar n-am ştiut că trebuie să le fac." "Trebuia să ştii!"
Nu zău? De unde să fi ştiut? În afara sarcinilor de rutină, orice altceva trebuie spus în clar, repetat până e limpede, apoi recapitulat. Orice altceva sunt iluzii. Angajatul nu are de ce să ghicească ce-şi doreşte patronul, ori ce atitudini şi-ar dori; nu-i scrie în fişa postului.
6. Mitul "suntem o firmă mică, fiecare face ce e nevoie"
Suntem o firmă, mică, da. Dar sarcinile se repartizează cu limpezime, altfel pot rămâne neexecutate. Vorba aia, "lucrul în echipă e ideal pentru că îţi dă ocazia să dai vina pe alţii". Lipsa de limpezime în repartizarea sarcinilor duce la lipsa de rezultate.
Mai rău, amestecul ăsta de zarzavaturi duce la implicarea oamenilor în domenii la care nu se pricep. Cei mai tupeişti (de obicei, cei mai vechi) ajung astfel să controleze domenii despre care habar n-au cu se mănâncă, dând astfel patronului un feedback pe cât de puternic (venind de la un om în care are încredere) pe atât de eronat. Urmarea? Uitaţi-vă la numărul de firme care au dat chix.
7. Mitul "sunt prea sărac să am oameni care ştiu ce nu ştiu eu", numit şi "mitul omului-orchestră"
Dacă nu poţi face ceva, caută o resursă. Nu trebuie să-ţie fie angajat - trebuie să fie profesionist. Văd o groază de firme care-şi ratează viitorul pentru că patronul e nepriceput - de exemplu, în gestionarea resurselor umane. Sau în marketing. Şi care se încăpăţânează să facă prostii în ideea ca un om bun(un Director Executiv, ori unul de marketing) "costă prea mult". Da, costă mult - dacă ţii să îl angajezi full-time (obsesia controlului absolut…) Dar dacă îl plăteşti doar pentru cât ai nevoie? De cele mai multe ori un timp parţial, de 2-3 ore/zi în medie, e suficient. Cel puţin în cazurile de mai sus. Or, îl poţi plăti la rezultate. Mulţi oameni foarte pricepuţi, free-lanceri în suflet dar angajaţi de nevoie, şi-ar găsi împlinirea - şi mulţi patroni ar scăpa de o droaie de dureri de cap.
Mai sunt şi altele; astea sunt cele mai distructive. Oare de ce nu se înfiinţează şi o facultate de patroni?
sâmbătă, 13 septembrie 2008
Dreams, anyone?...
Jerry Pournelle a editat, în 1992, o excelenta compilaţie SF, "Life Among The Asteroids" (Viaţa printre asteroizi), carte aparuta în colectia "The Endless Frontier" a editurii Ace Books din New York. Dincolo de povestirile alese (care sunt foarte bune), JP comentează în stilul propriu "aventura" omului în spaţiu (sau, mă rog, lipsa acesteia). Un comentariu mi-a atras atenţia (şi mă frământa de atunci încoace); acest comentariu îl găsiţi tradus (aproximativ) în cele ce urmează.
"În pofida îngrijorării mondiale cu privire la poluarea mediului, ecologie şi reducerea drastică a resurselor neregenerabile, putem fabrica mai toate materialele de care avem nevoie - noi, întreaga omenire - şi o putem face fără a polua Pământul.
La urma-urmei, putem căuta materialele respective în spaţiu - şi reduce către zero poluarea aferentă. Metalurgia este un exemplu excelent. Mineritul şi rafinarea metalelor sunt cam cele mai poluante activităţi umane, metalele reprezentând şi arhetipul resurselor neregenerabile. Daca avem suficient fier, cupru, aluminiu, zinc şi plumb putem spune ca am rezolvat o bună parte a problemelor noastre. Cu suficient de mult metal şi destulă energie putem deveni bogaţi.
Mineritul "asigură" o poluare fără egal a mediului; obţinerea cuprului metalic foloseşte otrăvuri dintre cele mai oribile; şi amintiţi-vă de furnalele care au transformat oraşul Pittsburgh intr-o legendă de coşmar (deşi Pittsburgh este şi un excelent exemplu a ceea ce poate omul face împotriva poluării, odată ce decizia a fost luată). În plus, metalurgia consumă energie în cantităţi imense.
Dacă avem metal, restul e uşor. Dacă avem metal destul, putem industrializa lumea. Iar dacă putem realiza acest lucru în spaţiu, restul e floare la ureche.
În 1967 - un an pentru care am, întâmplător, datele necesare - în SUA au fost produse 315 milioane tone (americane) de fier/oţel, aluminiu, cupru, zinc şi plumb (am adunat numerele în cauză). Asta înseamnă 2,866x10^14 grame. Presupunând că lucrăm cu minereu cu o concentraţie medie de 3%, ajungem la 9,6x10^15 grame, sau 9,6 milioane tone (metrice).
Pare cumplit de mult material. Ca să ne dumirim, să presupunem că adunăm tot acest minereu într-o grămadă mare. La densitate normală obţinem un cub cu latura puţin sub 1,5 km; sau, dacă preferaţi o sferă, aceasta ar avea puţin sub 2 km în diametru.
În sistemul solar exista peste 400.000 asteroizi cu diametrul de 5 km sau peste. Poate ca nu rămânem fără metale, până la urmă...
Viitorul însă, pentru mine, nu înseamnă Vestul (Europa şi SUA) ca o insulă de sărăcie într-o mare de mizerie. Pentru mine, orice om are dreptul la o şansă să trăiască măcar decent. Putem fi de acord că omenirea ar duce-o mult mai bine dacă media globală de metal pe cap de locuitor ar fi egală cu cea din SUA? Mai ales că SUA exportă o bună parte din producţia sa de metale - asta înseamnă că le rămâne destul, chiar şi aşa...
Luând noi cele 315 milioane de tone de metal american şi raportând la populaţia globului, după toate calculele de mai sus obţinem o sferă de minereu - pentru întreaga omenire - cu un diametru de cca 6 - 6,5 km. Exista în Centura de Asteroizi peste 100.000 de asteroizi mai mari decât acesta al nostru.
Chiar concentraţia de 3% poate reprezenta o subestimare. S-au găsit meteoriţi de fier-nichel cu peste 80% metal util în compoziţie. Şi asta deoarece la început mulţi asteroizi au fost suficient de mari pentru a se separa - metalele în centru, roca sterilă la exterior. În atâtea milioane de ani, asteroizii s-au tot ciocnit între ei până când exteriorul steril a fost îndepărtat, nouă rămânându-ne doar să culegem miezul metalic. În concluzie, avem la dispoziţie peste 100.000 de asteroizi, fiecare capabil să ne asigure consumul de metal al întregii omeniri timp de un an. Cu siguranţă nu vom rămâne fără metale - dar le putem utiliza?
Bineînţeles.
Să uităm pentru moment că asteroizii sunt departe şi să ne concentrăm pe cum putem extrage metalele, odată ce le avem pe o orbită circumterestră. Acest lucru e foarte simplu. Avem la dispoziţie metode sofisticate, dar avem la dispoziţie şi forţa brută: fierbem piatra.
Ca sa fierbem fierul (sa-l aduci dincolo de temperatura de topire, la cea de fierbere!) avem nevoie de cca 2.000 calorii per gram. E situaţia cea mai grea (alte metale fierb mai uşor), aşa că ne vom imagina că întregul asteroid e alcătuit din fier. Ne trebuie echivalentul a cca 20.000 megatone ca sa-l fierbem în întregime. Or, Soarele nostru ne "livrează" cca 1,37 ergi per secunda per centimetru pătrat la nivelul orbitei terestre. Aceasta energie poate fi captată cu oglinzi. Pentru stânca noastră e nevoie de o oglindă cu un diametru de 80 km. E prea mare, dar n-avem nevoie să fierbem toată roca odată; o putem fierbe pe porţiuni. O oglindă mai mică, din care să concentrăm energia solară pe bucăţi din roca noastră ar fi suficient.
O oglindă, în spaţiu, e o simpla folie textila acoperită cu aluminiu, căreia i s-a imprimat o uşoară mişcare de rotaţie (ca sa-şi păstreze forma; nu există gravitaţie, vânt sau copii cu pietre). Una cu un diametru de 1 - 2 km e de-ajuns pentru ce dorim noi. La nevoie, putem distila metalele în acest fel.
Observaţi, vă rog, că până acum nu am poluat cu nimic Pământul - şi am obţinut metalul necesar întregii omeniri. Până şi sterilul e tot în spaţiu. Dar mai avem o problemă - tot acest metal nu e pe orbita circumterestră; el e încă în Centura de Asteroizi, iar a-l aduce mai aproape înseamnă consum de energie.
Sa vedem câtă energie ne este necesară să aducem asteroidul nostru în orbită. Efectuând calculele necesare, obţinem cca 1% din bugetul de energie al întregului Pământ. E mult; dar nu chiar atât de mult. La acest moment consumăm mai multă energie pentru a obţine metalul necesar aici, pe Pământ. În cifre, totalul e de cca 60.000 megatone. Putem folosi bombele H deja existente: plasezi una în centrul de masa al asteroidului, laşi o cale de ieşire energiei (ca un soi de rachetă) şi detonezi. Garantat se va mişca!
Putem folosi şi fuziunea: cu un randament de doar 10% şi ştiind că fuziunea unui gram de hidrogen produce 6,4x10^17 ergi, avem nevoie de cca 10^27 ergi pentru a mişca roca noastră. Motorul poate fi unul ionic, folosind o parte a masei asteroidului ca masă de reacţie. Da, vom avea la final ceva mai puţin decât masa de la plecare - şi ce dacă? Oricum, masa de reacţie este reprezentată de sterilul din aceasta rafinărie zburătoare.
Asta ridică o altă întrebare: de ce să nu începi rafinarea încă din Centură? Plasezi oglinzi şi rafinezi pe drumul către Pământ. Sau, folosind o bombă H, dăm un impuls rocii, apoi ridicăm oglinzile pe drum şi folosim uzina de fuziune de pe rocă pentru rafinare şi mişcare simultan.
În cel mai rău caz trebuie sa cărăm o încărcătură de rachetă Saturn de hidrogen/deuteriu, câteva zeci de oameni şi alte echipamente. Tehnologiile necesare le deţinem deja! Răsplata: echivalentul producţiei mondiale de metale pe un an. Valoarea "rachetei" în drum spre Pământ este de câteva trilioane de dolari, odată ajunsă în orbită; din asta putem finanţa întregul program spaţial american şi tot deficitul comercial american în acelaşi timp.
În concluzie: pentru o încărcătură de hidrogen, ceva echipamente şi câteva zeci de specialişti (aceştia sunt recuperabili!), cu ajutorul unui sistem relativ complex am adus acasă suficient metal pentru ca întreaga omenire sa aibă nivelul de trai al cetăţenilor SUA..."
"În pofida îngrijorării mondiale cu privire la poluarea mediului, ecologie şi reducerea drastică a resurselor neregenerabile, putem fabrica mai toate materialele de care avem nevoie - noi, întreaga omenire - şi o putem face fără a polua Pământul.
La urma-urmei, putem căuta materialele respective în spaţiu - şi reduce către zero poluarea aferentă. Metalurgia este un exemplu excelent. Mineritul şi rafinarea metalelor sunt cam cele mai poluante activităţi umane, metalele reprezentând şi arhetipul resurselor neregenerabile. Daca avem suficient fier, cupru, aluminiu, zinc şi plumb putem spune ca am rezolvat o bună parte a problemelor noastre. Cu suficient de mult metal şi destulă energie putem deveni bogaţi.
Mineritul "asigură" o poluare fără egal a mediului; obţinerea cuprului metalic foloseşte otrăvuri dintre cele mai oribile; şi amintiţi-vă de furnalele care au transformat oraşul Pittsburgh intr-o legendă de coşmar (deşi Pittsburgh este şi un excelent exemplu a ceea ce poate omul face împotriva poluării, odată ce decizia a fost luată). În plus, metalurgia consumă energie în cantităţi imense.
Dacă avem metal, restul e uşor. Dacă avem metal destul, putem industrializa lumea. Iar dacă putem realiza acest lucru în spaţiu, restul e floare la ureche.
În 1967 - un an pentru care am, întâmplător, datele necesare - în SUA au fost produse 315 milioane tone (americane) de fier/oţel, aluminiu, cupru, zinc şi plumb (am adunat numerele în cauză). Asta înseamnă 2,866x10^14 grame. Presupunând că lucrăm cu minereu cu o concentraţie medie de 3%, ajungem la 9,6x10^15 grame, sau 9,6 milioane tone (metrice).
Pare cumplit de mult material. Ca să ne dumirim, să presupunem că adunăm tot acest minereu într-o grămadă mare. La densitate normală obţinem un cub cu latura puţin sub 1,5 km; sau, dacă preferaţi o sferă, aceasta ar avea puţin sub 2 km în diametru.
În sistemul solar exista peste 400.000 asteroizi cu diametrul de 5 km sau peste. Poate ca nu rămânem fără metale, până la urmă...
Viitorul însă, pentru mine, nu înseamnă Vestul (Europa şi SUA) ca o insulă de sărăcie într-o mare de mizerie. Pentru mine, orice om are dreptul la o şansă să trăiască măcar decent. Putem fi de acord că omenirea ar duce-o mult mai bine dacă media globală de metal pe cap de locuitor ar fi egală cu cea din SUA? Mai ales că SUA exportă o bună parte din producţia sa de metale - asta înseamnă că le rămâne destul, chiar şi aşa...
Luând noi cele 315 milioane de tone de metal american şi raportând la populaţia globului, după toate calculele de mai sus obţinem o sferă de minereu - pentru întreaga omenire - cu un diametru de cca 6 - 6,5 km. Exista în Centura de Asteroizi peste 100.000 de asteroizi mai mari decât acesta al nostru.
Chiar concentraţia de 3% poate reprezenta o subestimare. S-au găsit meteoriţi de fier-nichel cu peste 80% metal util în compoziţie. Şi asta deoarece la început mulţi asteroizi au fost suficient de mari pentru a se separa - metalele în centru, roca sterilă la exterior. În atâtea milioane de ani, asteroizii s-au tot ciocnit între ei până când exteriorul steril a fost îndepărtat, nouă rămânându-ne doar să culegem miezul metalic. În concluzie, avem la dispoziţie peste 100.000 de asteroizi, fiecare capabil să ne asigure consumul de metal al întregii omeniri timp de un an. Cu siguranţă nu vom rămâne fără metale - dar le putem utiliza?
Bineînţeles.
Să uităm pentru moment că asteroizii sunt departe şi să ne concentrăm pe cum putem extrage metalele, odată ce le avem pe o orbită circumterestră. Acest lucru e foarte simplu. Avem la dispoziţie metode sofisticate, dar avem la dispoziţie şi forţa brută: fierbem piatra.
Ca sa fierbem fierul (sa-l aduci dincolo de temperatura de topire, la cea de fierbere!) avem nevoie de cca 2.000 calorii per gram. E situaţia cea mai grea (alte metale fierb mai uşor), aşa că ne vom imagina că întregul asteroid e alcătuit din fier. Ne trebuie echivalentul a cca 20.000 megatone ca sa-l fierbem în întregime. Or, Soarele nostru ne "livrează" cca 1,37 ergi per secunda per centimetru pătrat la nivelul orbitei terestre. Aceasta energie poate fi captată cu oglinzi. Pentru stânca noastră e nevoie de o oglindă cu un diametru de 80 km. E prea mare, dar n-avem nevoie să fierbem toată roca odată; o putem fierbe pe porţiuni. O oglindă mai mică, din care să concentrăm energia solară pe bucăţi din roca noastră ar fi suficient.
O oglindă, în spaţiu, e o simpla folie textila acoperită cu aluminiu, căreia i s-a imprimat o uşoară mişcare de rotaţie (ca sa-şi păstreze forma; nu există gravitaţie, vânt sau copii cu pietre). Una cu un diametru de 1 - 2 km e de-ajuns pentru ce dorim noi. La nevoie, putem distila metalele în acest fel.
Observaţi, vă rog, că până acum nu am poluat cu nimic Pământul - şi am obţinut metalul necesar întregii omeniri. Până şi sterilul e tot în spaţiu. Dar mai avem o problemă - tot acest metal nu e pe orbita circumterestră; el e încă în Centura de Asteroizi, iar a-l aduce mai aproape înseamnă consum de energie.
Sa vedem câtă energie ne este necesară să aducem asteroidul nostru în orbită. Efectuând calculele necesare, obţinem cca 1% din bugetul de energie al întregului Pământ. E mult; dar nu chiar atât de mult. La acest moment consumăm mai multă energie pentru a obţine metalul necesar aici, pe Pământ. În cifre, totalul e de cca 60.000 megatone. Putem folosi bombele H deja existente: plasezi una în centrul de masa al asteroidului, laşi o cale de ieşire energiei (ca un soi de rachetă) şi detonezi. Garantat se va mişca!
Putem folosi şi fuziunea: cu un randament de doar 10% şi ştiind că fuziunea unui gram de hidrogen produce 6,4x10^17 ergi, avem nevoie de cca 10^27 ergi pentru a mişca roca noastră. Motorul poate fi unul ionic, folosind o parte a masei asteroidului ca masă de reacţie. Da, vom avea la final ceva mai puţin decât masa de la plecare - şi ce dacă? Oricum, masa de reacţie este reprezentată de sterilul din aceasta rafinărie zburătoare.
Asta ridică o altă întrebare: de ce să nu începi rafinarea încă din Centură? Plasezi oglinzi şi rafinezi pe drumul către Pământ. Sau, folosind o bombă H, dăm un impuls rocii, apoi ridicăm oglinzile pe drum şi folosim uzina de fuziune de pe rocă pentru rafinare şi mişcare simultan.
În cel mai rău caz trebuie sa cărăm o încărcătură de rachetă Saturn de hidrogen/deuteriu, câteva zeci de oameni şi alte echipamente. Tehnologiile necesare le deţinem deja! Răsplata: echivalentul producţiei mondiale de metale pe un an. Valoarea "rachetei" în drum spre Pământ este de câteva trilioane de dolari, odată ajunsă în orbită; din asta putem finanţa întregul program spaţial american şi tot deficitul comercial american în acelaşi timp.
În concluzie: pentru o încărcătură de hidrogen, ceva echipamente şi câteva zeci de specialişti (aceştia sunt recuperabili!), cu ajutorul unui sistem relativ complex am adus acasă suficient metal pentru ca întreaga omenire sa aibă nivelul de trai al cetăţenilor SUA..."
vineri, 12 septembrie 2008
Când?
Oana remarcă: "lumea asta a turbat de tot: şi oamenii care complimentează s-au împuţinat drastic, dar şi numărul celor care s-au dezobişnuit să primească un BRA-VO fără să se simtă stingheri :)"
Anca găseşte o explicaţie: "Arta de a primi un compliment se învaţă acasă, în ăia şapte ani pe care mulţi îi sar. În acei şapte ani când părintele îşi obişnuieşte copilul să primească laude şi săpuneli zdravene."
Iar eu vin şi întreb: în lumea asta grăbită, stresată, materială şi materialistă şi pe alocuri nebună (în sens medical), când a fost ultima oară că aţi primit o laudă? Acum câtă vreme cineva, de bună voie şi nesilit de nimeni, v-a spus ceva de bine, fără ca acest "cineva" să aibă vreun interes, să fie omul iubit sau să fie vorba de o situaţie excepţională, de urgenţă sau catastrofică?
Şi care e raportul, în viaţa voastră, între laudele primite şi criticile încasate?
Dar raportul între laudele şi criticile emise de voi către lume?
Care a fost ultima zi în care aţi reuşit să nu înjuraţi, să nu vă enervaţi şi să nu doriţi cuiva tot "binele" din lume?
În aceste condiţii, cum să ştie omul să primească un compliment? Cum să reacţioneze la ceva ce nu face parte din viaţa lui?
Chinezul zice "Critică o dată şi laudă de zece ori". Noi… am uitat să lăudăm. Nu pentru performanţe excepţionale; pentru fapte mici, gesturi mărunte dar încărcate de semnificaţii, fragmente din zi care-ţi înseninează orele.
Domnilor, când aţi lăudat ultima oară bucatele gătite de jumătatea înţeleaptă a familiei? Poate nu ştiţi, dar un set de găluşti "altfel" în supă este o adevărată declaraţie de dragoste. Pe care nu ştim să o citim noi, bărbaţii şi care trece, din păcate, neobservată. Când aţi luat-o de mână sau în braţe şi aţi sărutat-o aşa, fără motiv? Când aţi făcut ultima oară ceva prin gospodărie fără a fi îmboldiţi?
Doamnelor, când aţi admirat ultima oară forma fizică a soţului, nebăgând în seamă burtica? Când v-aţi lăsat uimite de talentul lui gospodăresc, chiar dacă priza e strâmbă sau tabloul într-o dungă? Un ochi gătit (ars, crud, nesărat, dar gătit de El) sau gunoiul dus înainte de vreme ("of, iar aruncăm pungi degeaba? Cum rămâne cu economia, dragă?") sunt declaraţii de dragoste. Stângace, neterminate, poate neclare - dar cu atât mai preţioase.
Oare când am uitat să trăim viaţa pentru noi şi am ales să o trăim doar pentru facturi, şefi şi fisc?
Anca găseşte o explicaţie: "Arta de a primi un compliment se învaţă acasă, în ăia şapte ani pe care mulţi îi sar. În acei şapte ani când părintele îşi obişnuieşte copilul să primească laude şi săpuneli zdravene."
Iar eu vin şi întreb: în lumea asta grăbită, stresată, materială şi materialistă şi pe alocuri nebună (în sens medical), când a fost ultima oară că aţi primit o laudă? Acum câtă vreme cineva, de bună voie şi nesilit de nimeni, v-a spus ceva de bine, fără ca acest "cineva" să aibă vreun interes, să fie omul iubit sau să fie vorba de o situaţie excepţională, de urgenţă sau catastrofică?
Şi care e raportul, în viaţa voastră, între laudele primite şi criticile încasate?
Dar raportul între laudele şi criticile emise de voi către lume?
Care a fost ultima zi în care aţi reuşit să nu înjuraţi, să nu vă enervaţi şi să nu doriţi cuiva tot "binele" din lume?
În aceste condiţii, cum să ştie omul să primească un compliment? Cum să reacţioneze la ceva ce nu face parte din viaţa lui?
Chinezul zice "Critică o dată şi laudă de zece ori". Noi… am uitat să lăudăm. Nu pentru performanţe excepţionale; pentru fapte mici, gesturi mărunte dar încărcate de semnificaţii, fragmente din zi care-ţi înseninează orele.
Domnilor, când aţi lăudat ultima oară bucatele gătite de jumătatea înţeleaptă a familiei? Poate nu ştiţi, dar un set de găluşti "altfel" în supă este o adevărată declaraţie de dragoste. Pe care nu ştim să o citim noi, bărbaţii şi care trece, din păcate, neobservată. Când aţi luat-o de mână sau în braţe şi aţi sărutat-o aşa, fără motiv? Când aţi făcut ultima oară ceva prin gospodărie fără a fi îmboldiţi?
Doamnelor, când aţi admirat ultima oară forma fizică a soţului, nebăgând în seamă burtica? Când v-aţi lăsat uimite de talentul lui gospodăresc, chiar dacă priza e strâmbă sau tabloul într-o dungă? Un ochi gătit (ars, crud, nesărat, dar gătit de El) sau gunoiul dus înainte de vreme ("of, iar aruncăm pungi degeaba? Cum rămâne cu economia, dragă?") sunt declaraţii de dragoste. Stângace, neterminate, poate neclare - dar cu atât mai preţioase.
Oare când am uitat să trăim viaţa pentru noi şi am ales să o trăim doar pentru facturi, şefi şi fisc?
miercuri, 10 septembrie 2008
Anti-americanismul uitucilor
Presa fiind "câinele de pază al democraţiei", iar bloggerii "noua presă", evident că se aud lătrături (fără nici o conotaţie negativă!) în toate direcţiile. Unele către cerşetori, infractori, mârlani, altele către cetăţeni ai lumii pur şi simplu. De exemplu, către americani.
Asta o înţeleg. Din moment ce greşesc, le-o zici. Sunt oameni care fac asta foarte des. Bine şi-aşa - SUA este o supraputere mondială (singura, de altfel) şi, având putirinţă multă, trebuie supravegheată îndeaproape. Ce nu înţeleg eu este monomania celor care se străduiesc să uite că mai există şi alţii pe lume. Cu care, poate, ar trebui să înceapă asanarea mondială.
Că americanii au intrat în Irak pentru interese economice şi li se rupea de Saddam? Nimic mai adevărat. Tre' să fii copil să crezi propaganda oficială. Sunt, însă, singurii? Ce ziceţi de duetul China - Tibet? Dar de Rusia - Belarus? Şi aşa mai departe…
Că şi-au dărâmat singuri Turnurile Gemene? (dincolo de faptul că această simplă aserţiune m-a făcut să-mi scrântesc fălcile de râs, pentru că nu mai gust teoriile conspiraţiei de când am absolvit grădiniţa). Chiar dacă ar fi aşa (deşi opinia mea de clară), vă mai amintiţi de Transnistria anilor '90, cu mişcările de "trupe", "greva femeilor" şi "atacurile unioniştilor moldoveni" dimpreună cu "imperialiştii români"?
Că ţin prizonieri la Guantanamo, prizonieri hrăniţi şi păstraţi în condiţii pe care boschetarii noştri (dar şi o parte din "asistaţii social") ar invidia-o dacă ar cunoaşte-o? Hmm… o fi mai rău decât cecenii "găsiţi" de ruşi? Sau decât tibetanii filmaţi de ProTV? Câţi dintre prizonierii lumii au dreptul să facă scandal că le-a "jignit" un gardian cartea sfânta?
Că au în Irak soldaţi care omoară civili nevinovaţi? Da, au. Soldaţi mulţi, între care statistic vorbind trebuie să apară şi dezaxaţi. În plus, au dreptul moral să protesteze mai abitir - adică cu temei - doar cei care au stat măcar o noapte cu arma în mână, scrutând întunericul şi tremurând la gândul celor de-acasă, neştiind din ce parte urmează să vină Moartea. Şi da, eu am traversat o astfel de experienţă. Dar chiar şi aşa, or fi ei mai răi decât grănicerii chinezi? Ori decât Speţnaz-ul? Ori decât chiar inamicul lor, talibanul?
Moral vorbind, SUA se află în culpă. Problema este că se află în culpă în primul rând pentru că, dacă la ora asta ne permitem să vorbim de morală în lume, o putem face datorită lor. Datorită tuturor americanilor care, de-a lungul anilor, s-au străduit să desfacă ceea ce doreau să facă "pilde ale moralităţi" precum Stalin, Mao, Hitler, Ceauşescu, Hruşciov, Saddam şi alţi "mari conducători luminaţi". Asta nu-i scuză pe americani, dar oferă măcar o altă perspectivă în privinţa direcţiei din care ar trebui începută asanarea morală a lumii noastre.
Actualmente SUA este handicapată de propriile-i reguli - un jucător într-un joc cu mulţi adversari şi care respectă regulile de unul singur. Când faultează, milioane de arbitri de pe mapamond fluieră bezmetic; când este faultat, milioane de arbitri uită să fluiere - e mare, dă-l dreaq că se descurcă!
Nu cred că pro-americanismul e mai bun decât anti-americanismul. Dar sigur e că, dacă am de ales un stat care să conducă lumea, prefer unul care produce "collateral damage" pozitiv. Toţi îşi urmează interesele - dar, din câte popoare cunosc eu nemijlocit, americanii sunt singurii care cred sincer, până în adâncul pipotei lui Joe Six-Pack, în "freedom, private property and pursuit of happiness". Întrebaţi-l pe Ivan, pe Mohammed sau chiar pe Jean ori Luigi. Nu ştiu de ce, dar am impresia că răspunsurile nu vor fi chiar satisfăcătoare…
Asta o înţeleg. Din moment ce greşesc, le-o zici. Sunt oameni care fac asta foarte des. Bine şi-aşa - SUA este o supraputere mondială (singura, de altfel) şi, având putirinţă multă, trebuie supravegheată îndeaproape. Ce nu înţeleg eu este monomania celor care se străduiesc să uite că mai există şi alţii pe lume. Cu care, poate, ar trebui să înceapă asanarea mondială.
Că americanii au intrat în Irak pentru interese economice şi li se rupea de Saddam? Nimic mai adevărat. Tre' să fii copil să crezi propaganda oficială. Sunt, însă, singurii? Ce ziceţi de duetul China - Tibet? Dar de Rusia - Belarus? Şi aşa mai departe…
Că şi-au dărâmat singuri Turnurile Gemene? (dincolo de faptul că această simplă aserţiune m-a făcut să-mi scrântesc fălcile de râs, pentru că nu mai gust teoriile conspiraţiei de când am absolvit grădiniţa). Chiar dacă ar fi aşa (deşi opinia mea de clară), vă mai amintiţi de Transnistria anilor '90, cu mişcările de "trupe", "greva femeilor" şi "atacurile unioniştilor moldoveni" dimpreună cu "imperialiştii români"?
Că ţin prizonieri la Guantanamo, prizonieri hrăniţi şi păstraţi în condiţii pe care boschetarii noştri (dar şi o parte din "asistaţii social") ar invidia-o dacă ar cunoaşte-o? Hmm… o fi mai rău decât cecenii "găsiţi" de ruşi? Sau decât tibetanii filmaţi de ProTV? Câţi dintre prizonierii lumii au dreptul să facă scandal că le-a "jignit" un gardian cartea sfânta?
Că au în Irak soldaţi care omoară civili nevinovaţi? Da, au. Soldaţi mulţi, între care statistic vorbind trebuie să apară şi dezaxaţi. În plus, au dreptul moral să protesteze mai abitir - adică cu temei - doar cei care au stat măcar o noapte cu arma în mână, scrutând întunericul şi tremurând la gândul celor de-acasă, neştiind din ce parte urmează să vină Moartea. Şi da, eu am traversat o astfel de experienţă. Dar chiar şi aşa, or fi ei mai răi decât grănicerii chinezi? Ori decât Speţnaz-ul? Ori decât chiar inamicul lor, talibanul?
Moral vorbind, SUA se află în culpă. Problema este că se află în culpă în primul rând pentru că, dacă la ora asta ne permitem să vorbim de morală în lume, o putem face datorită lor. Datorită tuturor americanilor care, de-a lungul anilor, s-au străduit să desfacă ceea ce doreau să facă "pilde ale moralităţi" precum Stalin, Mao, Hitler, Ceauşescu, Hruşciov, Saddam şi alţi "mari conducători luminaţi". Asta nu-i scuză pe americani, dar oferă măcar o altă perspectivă în privinţa direcţiei din care ar trebui începută asanarea morală a lumii noastre.
Actualmente SUA este handicapată de propriile-i reguli - un jucător într-un joc cu mulţi adversari şi care respectă regulile de unul singur. Când faultează, milioane de arbitri de pe mapamond fluieră bezmetic; când este faultat, milioane de arbitri uită să fluiere - e mare, dă-l dreaq că se descurcă!
Nu cred că pro-americanismul e mai bun decât anti-americanismul. Dar sigur e că, dacă am de ales un stat care să conducă lumea, prefer unul care produce "collateral damage" pozitiv. Toţi îşi urmează interesele - dar, din câte popoare cunosc eu nemijlocit, americanii sunt singurii care cred sincer, până în adâncul pipotei lui Joe Six-Pack, în "freedom, private property and pursuit of happiness". Întrebaţi-l pe Ivan, pe Mohammed sau chiar pe Jean ori Luigi. Nu ştiu de ce, dar am impresia că răspunsurile nu vor fi chiar satisfăcătoare…
vineri, 5 septembrie 2008
Cine pe cine "slujeşte"?
Pe maşinile de poliţie americane scrie "To serve and protect" (cel puţin aşa am văzut eu prin filme). Pe ale noastre scrie "Siguranţă şi încredere".
Presupun ca sloganul "siguranţă şi încredere" se adresează poliţistilor. Ei sunt cei siguri şi încrezători, pentru că nu am văzut încă român care să fie "sigur şi încrezător" faţă-în-faţă cu reprezentanţii instituţiilor de stat, indiferent care ar fi acestea.
Când Poliţia Rutieră te opreşte în trafic tu, şofer, iei "poziţia ghiocelului" şi încerci să fii prietenos şi oarecum umil - singura ta şansă să ieşi cu buzunarul sau permisul neşifonate din această întâlnire.
Când Garda Financiară, inspectorii de Mediu, cei de la Inspecţia Muncii sau de la oricare altul dintre miile de organisme de stat însărcinate cu atribuţii de control îţi intră în firmă tu, patron, ai reflexul de a-ţi face socoteala în gând - ce e mai profitabil, şpaga sau amenda? Nu ştiu nici un întreprinzător care să prezinte "siguranţă şi încredere" în astfel de "coliziuni".
Vă amintiţi cumva care a fost ultima dată când un astfel de inspector şi-a încheiat vizita cu prevenţie şi nu cu sancţiune? Nici eu. Pentru că astfel de cazuri nu există.
Vă amintiţi cumva când aţi avut o interpretare diferită a legii faţă de cea a "organului" şi vi s-a dat dreptate? Nici eu. Pentru că astfel de cazuri nu există.
Vă mai amintiţi cumva ultima lege care să nu lase loc de interpretări - mai ales cele care te scot vinovat în faţa "organelor"?
Să pun întrebarea altfel: din experienţa proprie, care este procentajul situaţiilor în care, acţionând cu bună-credinţă, vi s-a dat dreptate pe un text de lege interpretabil, comparat cu procentajul situaţiilor în care "organul" a sărit instantaneu cu amenda?
Suntem la mila lor: cu puţin noroc, poate nu suntem consideraţi infractori "by default". Şi-atunci, cine pe cine "slujeşte"?
marți, 2 septembrie 2008
Marfa şi ambalajul…
…sau de ce România este un stat al fărădelegii.
Mă înnebunesc ăia care strigă "avem nevoie de legi mai stricte", "avem nevoie de sancţiuni mai aspre".
Nu, dragilor, n-avem nevoie. Legi avem câtă frunză şi iarbă.
Atunci ce n-avem?
N-avem înţelegerea noţiunii de "lege". N-avem idee ce înseamnă o lege şi la ce foloseşte ea. N-avem un manual de utilizare a legislaţiei. N-avem "marfa"; fondul. Avem "ambalaj" grămadă - texte de lege, adică forme. Şi atât.
Începutul: ce este o lege? Păi, este pur şi simplu oficializarea unor obiceiuri. Este echivalentul oficial al lui "n-ai voie să intri într-o cameră care are uşa închisă fără a bate şi a aştepta acordul, pentru că dacă intri te plesnesc". Ca atare, o lege ar trebui să stabilească norme şi să sancţioneze interdicţii clar stipulate. Adică, ar trebui să fie limpede, să nu lase loc de interpretări şi să fie uşor de pus în practică.
O lege NU este un ghid moral. Legile umane sancţionează infracţiunea, nu păcatul. Nici un instrument uman nu poate face diferenţieri atât de fine. Poate avea doar pretenţia de a jalona un teren. Punct.
Avem legea; ce facem cu ea? O aplicăm! veţi zice. Da, dar cum?
Vedeţi voi, băi "legislatorilor", o lege are 3 (trei) aspecte care trebuie luate în considerare înainte de orice: LITERA (forma), SPIRITUL (fondul) şi APLICAREA (acţiunea). Dacă unul dintre acestea lipseşte, legea nu mai e lege; e un text mort.
Litera: ce scrie legea. Este forma înţeleasă de toţi (?) şi nu reprezintă decât suportul ideii. Pentru că, la fel ca orice creaţie umană, este imperfectă, litera legii ar trebui să fie cel mai puţin important aspect al ei, atunci când avem de judecat întâmplări omeneşti.
Spiritul: este ideea legii. Ce anume previne, interzice sau cere legea? În ce scop a fost ea creată? Ce îndreptări caută să aducă, sau ce inechităţi caută să prevină? Între literă şi spirit, cel care ar trebui să primeze este spiritul legii.
Să dau un exemplu: legea spune "este interzisă efectuarea manevrei de depăşire dacă se trece peste lina mediană continuă". Corect? Corect. Să presupunem că eu, cu un autoturism mediu, am în faţă un autocamion plin cu lemne care urcă gâfâind, cu 10 km/h, o pantă. Linie continuă. Văd suficient de departe ca să fiu sigur că, dacă intru în depăşire, pot efectua manevra în siguranţă. Depăşesc, mă vede poliţistul, mă opreşte şi-mi ia carnetul. Am încălcat legea, nu?
NU.
Am încălcat litera legii, da. Nu şi spiritul ei. Prima întrebare pe care ar trebui să şi-o pună Garcea este: "de ce cere legea acest lucru?" Simplu, pentru a preveni accidentele cauzate de depăşiri hazardate. Acesta este spiritul ei. Am făcut eu o depăşire hazardată? Nu. Puterea asigurată de autoturismul meu mediu plus distanţa la care vedeam când am intrat în depăşire plus viteza redusă a autocamionului determină ca depăşirea mea să se încadreze în limitele de siguranţă. Ca atare, eu nu am încălcat spiritul legii. Litera, da. Nu şi ideea de bază.
De câte ori aţi văzut "oamenii legii" să facă astfel de analize?
Aplicarea: dacă nu poţi asigura aplicarea, legea se naşte moartă. Dacă Parlamentul României votează o lege prin care toţi trebuie să ne vopsim blonzi, prima lor grijă ar trebui să fie asigurarea rezervelor necesare de vopsea de păr blond! Abia apoi pot vota legea.
De câte ori aţi văzut legislatorii să se preocupe de astfel de "detalii nesemnificative"?
Despre ideile care sunt subsumate în însăşi temelia legilor (prezumţia de nevinovăţie, egalitatea în faţa legii şi alte "subtilităţi" de genul acesta…) poate altădată.
Mă înnebunesc ăia care strigă "avem nevoie de legi mai stricte", "avem nevoie de sancţiuni mai aspre".
Nu, dragilor, n-avem nevoie. Legi avem câtă frunză şi iarbă.
Atunci ce n-avem?
N-avem înţelegerea noţiunii de "lege". N-avem idee ce înseamnă o lege şi la ce foloseşte ea. N-avem un manual de utilizare a legislaţiei. N-avem "marfa"; fondul. Avem "ambalaj" grămadă - texte de lege, adică forme. Şi atât.
Începutul: ce este o lege? Păi, este pur şi simplu oficializarea unor obiceiuri. Este echivalentul oficial al lui "n-ai voie să intri într-o cameră care are uşa închisă fără a bate şi a aştepta acordul, pentru că dacă intri te plesnesc". Ca atare, o lege ar trebui să stabilească norme şi să sancţioneze interdicţii clar stipulate. Adică, ar trebui să fie limpede, să nu lase loc de interpretări şi să fie uşor de pus în practică.
O lege NU este un ghid moral. Legile umane sancţionează infracţiunea, nu păcatul. Nici un instrument uman nu poate face diferenţieri atât de fine. Poate avea doar pretenţia de a jalona un teren. Punct.
Avem legea; ce facem cu ea? O aplicăm! veţi zice. Da, dar cum?
Vedeţi voi, băi "legislatorilor", o lege are 3 (trei) aspecte care trebuie luate în considerare înainte de orice: LITERA (forma), SPIRITUL (fondul) şi APLICAREA (acţiunea). Dacă unul dintre acestea lipseşte, legea nu mai e lege; e un text mort.
Litera: ce scrie legea. Este forma înţeleasă de toţi (?) şi nu reprezintă decât suportul ideii. Pentru că, la fel ca orice creaţie umană, este imperfectă, litera legii ar trebui să fie cel mai puţin important aspect al ei, atunci când avem de judecat întâmplări omeneşti.
Spiritul: este ideea legii. Ce anume previne, interzice sau cere legea? În ce scop a fost ea creată? Ce îndreptări caută să aducă, sau ce inechităţi caută să prevină? Între literă şi spirit, cel care ar trebui să primeze este spiritul legii.
Să dau un exemplu: legea spune "este interzisă efectuarea manevrei de depăşire dacă se trece peste lina mediană continuă". Corect? Corect. Să presupunem că eu, cu un autoturism mediu, am în faţă un autocamion plin cu lemne care urcă gâfâind, cu 10 km/h, o pantă. Linie continuă. Văd suficient de departe ca să fiu sigur că, dacă intru în depăşire, pot efectua manevra în siguranţă. Depăşesc, mă vede poliţistul, mă opreşte şi-mi ia carnetul. Am încălcat legea, nu?
NU.
Am încălcat litera legii, da. Nu şi spiritul ei. Prima întrebare pe care ar trebui să şi-o pună Garcea este: "de ce cere legea acest lucru?" Simplu, pentru a preveni accidentele cauzate de depăşiri hazardate. Acesta este spiritul ei. Am făcut eu o depăşire hazardată? Nu. Puterea asigurată de autoturismul meu mediu plus distanţa la care vedeam când am intrat în depăşire plus viteza redusă a autocamionului determină ca depăşirea mea să se încadreze în limitele de siguranţă. Ca atare, eu nu am încălcat spiritul legii. Litera, da. Nu şi ideea de bază.
De câte ori aţi văzut "oamenii legii" să facă astfel de analize?
Aplicarea: dacă nu poţi asigura aplicarea, legea se naşte moartă. Dacă Parlamentul României votează o lege prin care toţi trebuie să ne vopsim blonzi, prima lor grijă ar trebui să fie asigurarea rezervelor necesare de vopsea de păr blond! Abia apoi pot vota legea.
De câte ori aţi văzut legislatorii să se preocupe de astfel de "detalii nesemnificative"?
Despre ideile care sunt subsumate în însăşi temelia legilor (prezumţia de nevinovăţie, egalitatea în faţa legii şi alte "subtilităţi" de genul acesta…) poate altădată.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
