Azi dau gratis

Criză mare, monşer. Guvernul se chinuieşte să scoată un plan anti-criză. Sindicatele i-l dau peste bot. Secetă mare de idei. Deh, România.

În acest peisaj deşertic, Jupânu' iese şi zice "n-avem probleme de sistem; oamenii sunt de vină". Nu zău, monşer? Da' când sistemu' e făcut în aşa fel încât satisface pe oricine e deasupra, numai pe destinatarii lui declaraţi, cetăţenii, nu, unde e vina oamenilor?

Pare-se că Zeus ori habar n-are ce ţară conduce (nasol, intră în fişa postului să ştie), ori îi convine cum e ceea ce e acum (şi mai nasol, da' de data asta pentru noi). În această situaţie îmi permit să îi dau câteva idei, pentru care clienţii mei de obicei plătesc. Azi, lui îi dau gratis.

Unu. Acum, poliţia mi se pare pe mână cu interlopii. Sau o bună parte din ea. De ce? Pentru că li se rupe de citizeni, întrucât n-au a le da decât, eventual, o m... pe fugă. Dar dacă ar trebui ca, în mod regulat, să dea socoteală oamenilor simpli, să depindă de ei pentru a accede la funcţii?

Doi. Judecătorii judecă după capul lor. Sau după capul grupărilor de interlopi ajunşi din greşeală în faţa lor. Pentru că n-au a da explicaţii vulgului, acesta nu le poate influenţa în nici un fel existenţa. Mai mult, sunt inamovibili şi nu răspund dacă fac greşeli. În justiţie nu există malpraxis. Dar dacă ar trebui să le depindă cariera de cei pe care sunt puşi să-i judece? Dacă magistraţii ar trebui să vină regulat în faţa mujicilor cărora le împart nedreptatea, să le ceară voie să-şi continue cariera?

Trei. Şcoala e un soi de adunătură care nu mai ştie nici ea ce are de făcut; nemite să mai şi facă ceva. Profesorii se tem doar de inspectori şi de telefoanele mobile, în ultima vreme. Dar ce-ar fi dacă directorii şi inspectorii are trebui să îşi asigure periodic locul prin bunăvoinţa celor care depind de munca lor?

Şi aşa mai departe. Sisteme învechite, centralizate, care asigură satisfacţie centrului şi nu cetăţenilor. Merg prost, dau rezultate revoltătoare şi sunt imposibil de reformat sau eficientizat. Şi nu din cauza oamenilor. Oamenii se adaptează sistemelor: capul plecat, sabia nu-l taie.

E simplu de făcut în aşa fel încât slujbele lor să depindă de noi, nu de ei. În aşa fel încât greşelile lor să fie plătite de ei, nu de noi. Ideea e veche, şi-a dovedit funcţionalitatea deja de decenii întregi, iar modalităţile de aplicare sunt cunoscute.

Se numeşte descentralizare. Transferul puterii de decizie de la centru la comunitate. De exemplu, subordonând poliţia şi justiţia puterii locale alese periodic. Un primar care numeşte şeful Poliţiei judeţene şi pe cel al Poliţiei municipale are grijă al dracu' de tare să nu aducă în public oameni care-i pun (re)alegerea în pericol. Sau un preşedinte de tribunal judeţean. Sau un inspector şcolar principal.

Soluţiile există. Pot fi implementate rapid. Deja, tendinţa necesară pentru succes există (uitaţi-vă la primarii realeşi a doua, a treia, a multa oară: toţi, dar absolut toţi, au avut ce arăta bun pentru comunitate. Nici unul nu este decisiv de controversat. Toţi sunt bogaţi, dar comunitatea locală nu-i arată cu degetul. Au învăţat că, dacă vor să fure în linişte, sunt datori să dea o parte către comunitate). Nu oamenii sunt de vină în principal, ci sistemele. Nu soluţiile ne lipsesc, ci voinţa de a le aplica. Nu un jucător ne lipseşte, ci un preşedinte. Şi vreo douăj'două de milioane de vize, la naiba.