Copilul lui Torquemada cu Osama bin-Laden

Acum câtăva vreme spuneam că mi-e teamă de oamenii care nu au îndoieli. Şi asta pentru că - din observaţiile mele - sentimentul de superioritate dat de deţinerea Unicului Şi Singurului Adevăr în indiferent ce domeniu transformă oamenii în fiare. Fie în dictatori, fie în fanatici, fie în dictatori fanatici.

Recent am intrat în coliziune cu unul, pe blogul Innuendei. Se semnează M.G. şi este singurul care ştie ce vrea Dumnezeu, singurul care citeşte Biblia aşa cum trebuie, singurul care ştie, mai bine decât interlocutorul, ce vrea acesta să spună şi cât de păcătos e. Şi, evident, ce temperatură vor avea flăcările Iadului în fiecare caz în parte, în funcţie de numărul şi gravitatea păcatelor sesizate, diafan, ezoteric dar definitiv, de Torquemada M.G.

Innuenda spune că "e băiat bun". E singurul motiv pentru care i-am menţionat nick-ul (deşi se leagă de anonimatul preopinenţilor, calificându-l ca laşitate, de altfel).

Nici măcar nu contează, de fapt, cine e el (dacă e un el; poate fi şi o ea, după nick). Ce contează în opinia mea păcătoasă este aroganţa specifică acestor exemplare. Vă încurajez să vizitaţi postul şi să-i citiţi comentariile. Dacă rezistaţi până la capăt.

Dintre aceşti oameni, trişti de altfel în orbirea lor, se recrutează în general participanţii la cele mai abjecte acte antisociale, pentru că sentimentul că lucrezi întru cuvântul Domnului (sau pentru specia ariană, sau pentru a aduce idealul comunist la realitate, sau pentru a edifica poporul prost de iluminarea istorică a căii alese, mă rog, orice ideal "superior" este suficient) reduce la zero sentimentele de compasiune pe care Regula De Aur le dezvoltă în general în sufletul oamenilor obişnuiţi.

Veteranii războiului din Vietnam, întrebaţi despre participarea lor la lupte şi cum îşi vedeau adversarii, chiar la distanţă de ani şi ani încă exclamau "păi ăia nu erau oameni, erau nişte nenorociţi de gălbejiţi!"

Adversarul este întotdeauna sub-uman. E o necesitate strategică, pentru a preîntâmpina apariţia sentimentelor de milă şi compasiune în rândul propriilor trupe, ceea ce ar reduce eficienţa combativă şi ar mări dezastruos rata dezertărilor. Drept pentru care propaganda militară (şi cea "civilă", de altfel) întotdeauna va prezenta trupelor o imagine non-umană a adversarului.

Analog, fanaticii formalismului religios (fie ei ortodocşi, catolici, musulmani, bahai sau shinto) se simt superiori "păcătoşilor". Ei ştiu, ceilalţi nu. Inferiori fiind astfel, orice li se întâmplă este pe deplin meritat. Dacă imensa majoritate a fanaticilor se mulţumesc cu anatema verbală, asta nu este meritul lor. Teama de consecinţele "civile" ale trecerii la acţiune îi reţine. Dar nu pe toţi, după cum mărturisesc Irakul, Afganistanul, Bali, Somalia, Darfur şi alte şi alte locuri în care religia omoară sute de mii de fiinţe umane în numele unui Dumnezeu milostiv şi atoateiertător.

Acest tip de oameni nu se întreabă niciodată "dar dacă nu am dreptate? Dar dacă ceea ce citesc eu în [Biblie][Quran][Mein Kampf][Marx, Engles şi Lenin][etc] nu este ceea ce ar trebui să citesc?". Nu, aceşti oameni nu au îndoieli. Ei au doar certitudini, pentru că orice început de îndoială ar transforma în ruine nu doar o poziţie personală, ci o întreagă viaţă. Cum ar fi să te trezeşti, la bătrâneţe, că idealul în care ai crezut şi pentru care ai ucis, este o mare minciună? Evident, ca să nu o iei razna ai o singură soluţie: negi evidenţa. Adevărul tău bate realitatea.

În fond şi la urma urmei, pentru ei este foarte trist. Iar pentru noi, uneori, este doar plictisitor. Dar de cele mai multe ori, tinde să devină periculos.