Vedi Hădean, puoi morire…

Într-un final mi-am amestecat viaţa virtuală cu cea reală, după ce multă vreme am refuzat din teamă. Internetul e plin de scârboşenii care-ţi pot face realitatea un coşmar.

Cel care a reuşit să mă schimbe e Adi. Adi Hădean. Aflător cu ceva trebşoare prin Cluj, mi-am luat inima în dinţi şi-am bătut la poarta bucătăriei Iris Music & Pub. Nu mi-a părut rău decât că n-am făcut-o mai devreme.

N-am să vă povestesc. E o senzaţie care trebuie trăită, pentru a putea fi înţeleasă. Tot ce merită spus e: dacă n-aţi ajuns încă în Cluuuj şi n-aţi băut o bere cu Adi, puneţi repede activitatea asta pe lista voastră de priorităţi.

Luaţi-vă cu voi timp. Adi e exact aşa cum îl vedeţi pe blog. Probabil că stră-bunica mea l-ar fi caracterizat "un om bun" (maximum de apreciere în ierarhia ei, de ţărancă moldoveancă de la munte). Sfătos, aşezat, plin de învăţături. A trăit într-o viaţă cât alţii în trei. Dacă ştii să asculţi, de la el înveţi cât dintr-o facultate. Numai că, spre deosebire de şcoală, ce spune el e viu.

Nu m-am aşteptat să fiu întâmpinat cu atât de multă prietenie, eu, un oarecare aterizat în Cluj de niciunde. Adi mi-a răsturnat la gunoi găleata cu cinism pe care alţii s-au grăbit, de-a lungul anilor, să mi-o umple. Mulţumesc pentru lecţii, Adi!

PS: sandvişurile lui nu pot fi povestite. Mâncaţi-le, şi mai vorbim.

Leapşa de la Împăratul Cel Genial Şi Arogant

Nu cred neapărat în steaua lui Crin Antonescu. La acest moment are toate datele necesare pentru a deveni omul care să stârnească rostogolirea bulgărului... ca şi pe cele necesare transformării într-un nou captiv în sistem.

Dacă am preluat apelul lui Victor Ciutacu este din respect pentru "aroganţa" lui (şi, poate, şi a lui C.A.) de a avea coloană vertebrală într-o lume de râme. Şi pentru suprema obrăznicie de a îşi respecta principiile no matter what.

O ţară de carcase goale

M-am uitat la Crin. Altădată m-aş fi entuziasmat. Acum mi-e teamă.

Trăiesc într-o ţară manelistică. Într-o ţară bazată pe "imagine". Într-o ţară în care vorba a înlocuit fapta, creditul a înlocuit munca, forma a înlocuit fondul, golul a înlocuit şvaiţerul, ca să zic aşa.

M-am obişnuit de ani în şir să aştept nimic. Orice promisiune se transformă într-un complex de neputinţă, rea-voinţă şi şpăgi. Orice om normal se transformă, acolo sus, într-un porc alcătuit doar din slănină şi şorici, fără coloană vertebrală. Orice simbol se transformă într-o carcasă din care interiorul a dispărut. Suntem conduşi de Guţi, Copii-Minune şi Fete Morgana.

De aceea mi-e greu să mă entuziasmez de alegerea lui Crin Antonescu în fruntea PNL şi de posibila lui candidatură la preşedinţia Româinei. Pentru că mi-e teamă ca nu cumva şi el să fie tot o carcasă.

Am investit, ca prostul, tone de entuziasm şi încredere în politica românească, pentru a mă considera fericit că mai am încă o tobă pe care să stea nişte praf. Acum, cei care doresc votul meu trebuie să-mi demonstreze mai întâi că ştiu, pot şi doresc. Vorbele nu-mi mai ajung, iar Crin nu are deocamdată decât vorbele la el.

Demonstraţia practică: acesta este handicapul lui Antonescu. Acesta este handicapul nostru, al tuturor.

Mic ghid de transparenţă opacă

Pervertirea mecanismelor democratice poate lua diverse forme, chiar şi sub supraveghere externă. Şi asta deoarece creativitatea distructivă nu are limite, spre deosebire de cea constructivă.

Să spunem că o ţară a Noii Europe este certată des pentru gradul redus de absorbţie a fondurilor structurale. Să spunem că, în acea ţară, băieţii deştepţi doresc să pună gheara pe cât mai mult din aceste fonduri, dar Mama Europa îi obligă la transparenţă (banii ei, condiţiile ei, nu?).

Ce să fac, ce să fac, se vaită băieţaşii, cum să las eu peizanii, mujicii şi meltenii să pună mâna pe banii care trebuie să ajungă la mine?

Cling! Idee: faci în aşa fel încât informaţiile esenţiale să nu fie la vedere. Adică, profiţi de ajutorul involuntar, dar substanţial pe care ţi-l dă Mama Europa cu birocraţia ei şi ascunzi esenţialul la vedere.

Mecanism:
1. dezvolţi un limbaj propriu domeniului; cu cât mai lemnos, cu atât mai bine;
2. creezi o multitudine de "surse de informaţie" alternative, toate având aceleaşi texte altfel redactate;
3. pui "la dispoziţia solicitanţilor" o sumedenie de date şi informaţii; cu cât mai multe cuvinte, cu atât mai bine, dar numai informaţii inutile, redundante sau pur şi simplu "gunoi informaţional";
4. profiţi de mania europeană a birocratizării excesive şi arunci pe piaţă toate documentele irelevante. Atât de multe, încât consultanţii pe fonduri europene au început deja să se specializeze pe programe - dacă ştie Programul de Resurse Umane, cel de Mediu e deja prea mult pentru un singur om
5. în acest ocean de date, cuvinte şi informaţii ascunzi esenţialul, astfel încât doar "cine trebuie" să aibă acces la el
6. la nevoie, dacă vreun peizan reuşeşte totuşi să se descurce în acest hăţiş birocratic, ai oameni bine pregătiţi care ştiu să refuze legal o documentaţie bine făcută.

Vreţi un exemplu? Încercaţi să aflaţi "din surse publice" ce documente sunt necesare, şi în ce fel trebuie redactate, pentru a pune în practică o idee pe bani europeni. Veţi descoperi că este imposibil, fără ajutorul unei firme specializate. Şi nici în acest mod nu este sigur; depinde de muuuulte alte detalii (de exemplu, de "culoarea" proprietarului firmei în cauză; aproape inevitabil, după alegeri va trebui să vă schimbaţi consultantul).

La nevoie (de exemplu, pentru că documentaţia plătită cu sume de ordinul miilor de euro este prea bine alcătuită) veţi descoperi că distanţa dintre ştampilă şi semnătură pe documentele stufoase este esenţială - prea mare, şi dosarul este respins. Sau prea mică, şi dosarul este respins. Sau prea la stânga (dreapta, centru, sus, jos) şi dosarul este respins. Dacă nu mă credeţi, împrieteniţi-vă cu un consultant pentru fonduri europene.

Oh, suntem cei mai tari din toată parcarea; doar că parcarea e goală, goală...

Pervertirea mecanismelor democratice

Mic ghid al utilizatorului - numai pentru viitorii despoţi luminaţi. Azi, organismele de control (precum este, de exemplu, CNA).

Poţi perverti uşor un mecanism democratic, transformându-l într-o unealtă numai bună pentru atingerea de scopuri anti-democratice. Se practică de decenii în şir, se va mai practica. De-aia orice ţară civilizată (ceea ce România nu e) îşi construieşte şi mecanisme de control încrucişat, astfel încât "derapajele" să fie stopate la timp.

Pentru a transforma un mecanism perfect democratic într-unul perfect nedemocratic ai nevoie de:

- o sursă de recompense şi pedepse pe care să o poţi controla (ceea ce începe cu controlul celor din jur, care controlează pentru tine pe cei din jurul lor...)
- o pârghie de influenţare a modului în care oamenii sunt încorporaţi organismului de control
- ascunzători bune pentru propriile schelete
- intuiţie în selecţia celor care vor lucra pentru tine (nu strică un pic de aviditate, ceva arivism, păcate ale tinereţii, foame de bani şi putere etc).

Căile de stricare sunt şi ele puţine, dar eficiente:
- accentuarea aspectelor formale, în detrimentul celor de substanţă
- clamarea "interesului public", simultan cu confiscarea calităţii de unic reprezentant şi apărător al acestuia
- orbire selectivă în aplicarea legislaţiei specifice
- ignorarea încăpăţânată a oricăror reguli democratice de funcţionare.

Aplicaţie practică: CNA. Ce face acest organism?

- monitorizează cu atenţie televiziunile "opuse" liniei neoficiale pe care şi-au asumat să o urmeze
- aplică riguros litera legii de fiecare dată, dacă este convenabil sursei de manipulare agreate
- "uită" să aplice legea in alte cazuri
- îşi rezervă dreptul de a lăsa intervale diferite de timp între emisiune şi sancţiune, în funcţie de criterii netransparente.

Ce uită CNA? De exemplu, că aplicarea inegală a legii poate purta numele de hărţuire, discriminare sau infracţiune, după caz. Că sursa de putere se schimbă, odată şi-odată. Că toţi de-acolo sunt plătiţi de noi. Şi că există un Dumnezeu, iar până acolo existăm noi, cetăţenii.

Democraţia reprezentativă naţională a murit. Doliu sau petrecere?

Prezenţă mică la vot, în scădere la fiecare rundă de alegeri. O clasă politică ruptă de realitatea celor pe care pretinde că îi reprezintă şi îi conduce. Politicieni dispreţuiţi de populaţie, care nu are încredere în ei dar continuă să îi suporte, de nevoie. Câte un val de entuziasm popular care aduce la putere un "providenţial" făcut din PR şi imagine şi care, evident, dezamăgeşte cvasi-instantaneu. Legi şi reguli din ce în ce mai greu de înţeles şi aplicat. Criză de sistem.

Recunoaşteţi imaginea? Nu, nu este particulară României. Franţa, Italia, SUA... oriunde pe glob există sistemul politic numit "democraţie reprezentativă naţională" simptomele sunt asemănătoare. Acest sistem politic şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. Este un bolnav în fază terminală, ţinut în viaţă pentru că nimeni nu ştie ce-ar trebui făcut cu el - şi mai ales, ce e de făcut după ce moare.

Eu zic să-l eutanasiem. A fost bun cât a fost bun, dar acum este o piedică. Viitorul sistem politic, însă...

Care să fie? Fascismul, ca în Italia? Dizolvarea naţională în auto-concentrare şi ignorarea exteriorului, ca în Germania? Un stat al găştilor, ca în România?

Eu cred că a venit vremea să aducem politicul la nivelul cel mai de jos, la nivelul poporului. Să înlocuim sintagma "democraţie reprezentativă naţională" cu "democraţie reprezentativă regională".

Nu e chiar atât de revoluţionar sau grav sau schismatic pe cât pare. Statul naţional s-a întins ca o lepră netratată în multe domenii în care n-are, de fapt, ce căuta. Excesul de reglementare se traduce în non-aplicarea legilor, în domnia bunului-plac al celor investiţi cu autoritate formală, dar fără a fi şi supuşi unui control formal. E timpul ca statul naţional centralizat să se ocupe de ceea ce îl priveşte, iar noi, talpa ţării, să apucăm solid problemele care ne privesc şi pe care să le rezolvăm.

Oamenii locului ştiu mai bine decât centrul cum vor / trebuie să rezolve o mulţime de probleme: de la linişte şi ordine publică la învăţământ şi sănătate; de la politici economice la politici fiscale şi para-fiscale. De ce mi-ar dicta mie centrul cum să fac ordine la mine în oraş, or ce şcoli ar trebui să existe la mine în judeţ, din moment ce ei stau acolo, în turnul lor de fildeş, încercând să conducă o Românie care nu are nici o legătură cu realitatea?

Acum e timpul ca regiunile să-şi intre în atribuţii. Fiecare (să zicem) regiune istorică are o seamă de particularităţi, care nu se regăsesc la celelalte. Moldova se confruntă cu probleme care nu apar în Banat. Să lăsăm regiunile să decidă.

Parlamente Regionale. De asta avem nevoie acum. Mici, alese prin vot uninominal direct, legate strâns de cei care le aleg şi investite cu puterea de a rezolva problemele regiunii: economice, fiscale, de asigurare a liniştii şi legalităţii, mă rog, orice ţine strict de regiune.

Şi centrul? Da, centrul rămâne. Cu parlamentari puţini (căci nu mai e nevoie, în condiţiile unor răspunderi reduse, de atâţia), aleşi indirect (dintre parlamentarii regionali), centrul asigură cadrul general unitar (dar fără a intra în detalii de aplicare!) şi politicile naţionale: securitate naţională, relaţii externe, rezolvarea problemelor grave. Câteva domenii limpede stabilite şi clar delimitate.

De ce un astfel de sistem? Pentru că o coborâre a deciziei către popor şi renunţarea la clasa politică actuală şi - mai ales - la modul în care sunt aceştia selectaţi de către sistem mi se pare esenţială pentru supravieţuirea României ca stat de drept. Da, vechii baroni locali vor exista în continuare. Da, probabil că vor apare noii ciocoi. Dar, chiar şi aşa, un ciocoi silit să dea raportul regulat în faţa alegătorilor şi nu în faţa şefilor partidului este de preferat unui ciocoi care nu dă nici un fel de socoteală.

Cuvântul-cheie este "descentralizare". Întrebarea-cheie este: putem?

Copilul lui Torquemada cu Osama bin-Laden

Acum câtăva vreme spuneam că mi-e teamă de oamenii care nu au îndoieli. Şi asta pentru că - din observaţiile mele - sentimentul de superioritate dat de deţinerea Unicului Şi Singurului Adevăr în indiferent ce domeniu transformă oamenii în fiare. Fie în dictatori, fie în fanatici, fie în dictatori fanatici.

Recent am intrat în coliziune cu unul, pe blogul Innuendei. Se semnează M.G. şi este singurul care ştie ce vrea Dumnezeu, singurul care citeşte Biblia aşa cum trebuie, singurul care ştie, mai bine decât interlocutorul, ce vrea acesta să spună şi cât de păcătos e. Şi, evident, ce temperatură vor avea flăcările Iadului în fiecare caz în parte, în funcţie de numărul şi gravitatea păcatelor sesizate, diafan, ezoteric dar definitiv, de Torquemada M.G.

Innuenda spune că "e băiat bun". E singurul motiv pentru care i-am menţionat nick-ul (deşi se leagă de anonimatul preopinenţilor, calificându-l ca laşitate, de altfel).

Nici măcar nu contează, de fapt, cine e el (dacă e un el; poate fi şi o ea, după nick). Ce contează în opinia mea păcătoasă este aroganţa specifică acestor exemplare. Vă încurajez să vizitaţi postul şi să-i citiţi comentariile. Dacă rezistaţi până la capăt.

Dintre aceşti oameni, trişti de altfel în orbirea lor, se recrutează în general participanţii la cele mai abjecte acte antisociale, pentru că sentimentul că lucrezi întru cuvântul Domnului (sau pentru specia ariană, sau pentru a aduce idealul comunist la realitate, sau pentru a edifica poporul prost de iluminarea istorică a căii alese, mă rog, orice ideal "superior" este suficient) reduce la zero sentimentele de compasiune pe care Regula De Aur le dezvoltă în general în sufletul oamenilor obişnuiţi.

Veteranii războiului din Vietnam, întrebaţi despre participarea lor la lupte şi cum îşi vedeau adversarii, chiar la distanţă de ani şi ani încă exclamau "păi ăia nu erau oameni, erau nişte nenorociţi de gălbejiţi!"

Adversarul este întotdeauna sub-uman. E o necesitate strategică, pentru a preîntâmpina apariţia sentimentelor de milă şi compasiune în rândul propriilor trupe, ceea ce ar reduce eficienţa combativă şi ar mări dezastruos rata dezertărilor. Drept pentru care propaganda militară (şi cea "civilă", de altfel) întotdeauna va prezenta trupelor o imagine non-umană a adversarului.

Analog, fanaticii formalismului religios (fie ei ortodocşi, catolici, musulmani, bahai sau shinto) se simt superiori "păcătoşilor". Ei ştiu, ceilalţi nu. Inferiori fiind astfel, orice li se întâmplă este pe deplin meritat. Dacă imensa majoritate a fanaticilor se mulţumesc cu anatema verbală, asta nu este meritul lor. Teama de consecinţele "civile" ale trecerii la acţiune îi reţine. Dar nu pe toţi, după cum mărturisesc Irakul, Afganistanul, Bali, Somalia, Darfur şi alte şi alte locuri în care religia omoară sute de mii de fiinţe umane în numele unui Dumnezeu milostiv şi atoateiertător.

Acest tip de oameni nu se întreabă niciodată "dar dacă nu am dreptate? Dar dacă ceea ce citesc eu în [Biblie][Quran][Mein Kampf][Marx, Engles şi Lenin][etc] nu este ceea ce ar trebui să citesc?". Nu, aceşti oameni nu au îndoieli. Ei au doar certitudini, pentru că orice început de îndoială ar transforma în ruine nu doar o poziţie personală, ci o întreagă viaţă. Cum ar fi să te trezeşti, la bătrâneţe, că idealul în care ai crezut şi pentru care ai ucis, este o mare minciună? Evident, ca să nu o iei razna ai o singură soluţie: negi evidenţa. Adevărul tău bate realitatea.

În fond şi la urma urmei, pentru ei este foarte trist. Iar pentru noi, uneori, este doar plictisitor. Dar de cele mai multe ori, tinde să devină periculos.

?

Nu mai înţeleg nimic din ţara în care trăiesc. Să îmi dau demisia din postul de român?