Amintiri prăfuite

Se apropie aniversarea a 20 de ani de la Marea Îmbulzeală din Decembrie. Or să iasă din nou parpanghelii să plângă cu lacrimi cauciucate pe cei care au murit ca să poată ei să-şi bage mâna până dincolo de umăr. Cei care au supravieţuit se vor certa din nou cu cei care supravieţuit. Iar noi, poporul suveran, vom sta din nou prostiţi de scârbă întrebându-ne de ce trebuie să locuim în cea mai mare glumă proastă din lume.

Atunci, în decembrie 1989, aveam 22 de ani şi un copil de două luni. Eram acasă, departe de Bucureşti, privind la televizor plecarea cu elicopterul. Apoi "invazia teroriştilor" şi apelurile la "apărarea revoluţiei". Aşa că, tânăr nebun şi fără minte, m-am hotărât: mă urc în tren şi plec la facultate, în Bucureşti, să "apăr revoluţia".

Jumătatea mea, care tocmai ce alăpta viitorul naţiunii, mi-a sărit în cap: "Eşti nebun? Pleci la Bucureşti? De unul singur? Păi cu mine cum rămâne?" "Tu fată" i-am spus "avem un copil. Rămâi aici, dacă mi se-ntâmplă ceva să aibă măcar un părinte!" "Nici vorbă", mi-a răspuns (când îi intră ceva în cap, pas să o mai convingi!) "suntem împreună, trăim împreună, murim împreună". Aşa că pe la 10 noaptea ne urcam în trenul spre Bucureşti, cu gând să "apărăm revoluţia". În care scop, evident, am cumpărat bilete la preţ întreg.

În tren naşul mai întâi s-a crucit (măi copii, unde mergeţi voi la moarte?), apoi s-a mai crucit o dată (sunteţi studenţi, la ce v-aţi mai luat bilete? - pe vremea aia studenţii, percepuţi ca cei care au pornit răsturnarea lui Ceauşescu, se bucurau de o apreciere deosebită), după care ne-a lăsat în pace. Eram prea nebuni ca să mai poată înţelege ceva.

La Bucureşti ne-am adunat la facultate, în Polizu. Ne-am organizat. Am primit AKM-uri şi am început să facem de gardă. Noi, băieţii, cei cu armata făcută. Fetele alergau printr-un oraş în haos deplin, legitimate la 5 - 6 filtre "anti-terorişti", cu genţile pline de sandvişuri şi termosuri cu ceai fierbinte pentru băieţii cei eroici şi milităroşi care le salvau.

Fata mea înghiţea usturoi după usturoi şi stătea cu comprese reci, să i se oprească lactaţia. Telefoane ioc, speram doar ca bunicii să aibă grijă de copil. Şi ne alintam cu ideea că, la o adică, el măcar se va putea mândri cu doi părinţi eroi.

Apoi studenţii au devenit, brusc, duşmanii democraţiei. Şi li s-au plantat târnăcoape în capete şi bâte pe spinări.

Iar acum Boc e prim-ministru. Finis coronat opus.

Incalificabilul vot calificat

Ca şi în alte ocazii la fel de elective, şi de data asta s-au pus în discuţie varii teme legate de modul de a vota: să fie obligatoriu au ba? Să votăm doar noi, "partizanii" care încă rezistăm tuturor relelor aruncate pe capul nostru de politicieni? Ori să dăm voie celor care de prea mult bine au trecut (legal, ilegal) graniţa să ne determine soarta (pe care ei nu o împărtăşesc) de acolo, din depărtări senine? Oare n-ar fi bine să avem "greutăţi" diferite ale votului, în funcţie de muzica ascultată, numărul de clase trecute cu bunăvoinţa (dez)interesată a profesorilor, zona geografică sau tipul de localitate în care avem domiciliul de pe bucata de plastic colorat pretenţios denumită "buletin"?

După capul meu, fiecare are dreptul la un vot, pentru că - în faţa legii - toţi ar trebui să fim egali. Fiecare dintre noi are o influenţă asupra "trebilor cetăţii", la fel cum "cetatea" are influenţă asupra oricăruia dintre noi, aflători pe pământ românesc cu termen nelimitat ori numai în vacanţe.

Dar dacă avem acest drept - şi-l avem - cred de asemenea că avem obligaţia morală de a demonstra un minim de responsabilitate când ni-l exercităm. Nu putem avea pretenţia de a influenţa viaţa concetăţenilor dacă nu ne-am demonstrat întâi noi demni de a folosi acest drept. Ori, după mine, această minimă demonstraţie se face după două criterii, aplicabile simultan:
- să fii cu impozitele la zi în România;
- să demonstrezi că ştii să scrii şi să citeşti.

E adevărat, poate că aceste condiţii elimină din viaţa publică câteva categorii de cetăţeni. Eu zic însă că abia doar cei care fac această dovadă pot fi numiţi "cetăţeni". Ce cetăţean e acela care nu îşi plăteşte impozitele? Dacă nu participă la eforul general, nu are de ce să pretindă să decidă, pentru că neplata impozitelor denotă nepăsare. Iar dacă nu ştii scrie / citi, ce pretenţii de decizie informată poţi avea? Votul de mai mult decât o ştampilă pe o hârtie - e o hotărâre pentru viitor. Neinformat, nu ai cum decide corect (pentru tine, în primul rând) decât din întâmplare.

Dar să lăsăm poveştile - trăim totuşi în România, ţara lui Guţă, a lui Văru' Săndel şi a lui "Un fleac! I-am ciuruit"...

O ţară schizofrenică

Indiferent cine "iese" preşedinte, rezultatul final este o ţară schizofrenică. O ţară împărţită între mitul Salvatorului, al Celui Care Dă, al Celui Care Îşi Asumă Responsabilitatea şi mitul stăpânirii propriului destin.

A-ţi lua în mâini soarta este un gest aproape de inconştienţă. Decizia frige, teama te umple de transpiraţie rece, nu dormi nopţile. Nu e simplu să-ţi fii propriul stăpân.

De aceea înţeleg teama celor cinci milioane care au preferat să transfere responsabilitatea deciziilor către un singur om. De fapt, către un singur simbol. E de departe preferabil să poţi înjura pe altcineva când îţi merge prost, decât să fii confruntat cu eşecul propriilor fapte.

O jumătate de Românie aşteaptă salvarea de la oricine altcineva decât de la sine însăşi. Asta este cea mai mare problemă a noastră. Incapacitatea de a ne asuma propriile fapte; dorinţa de a dormi bine, fără mustrări de conştiinţă, traşi la edec de altcineva. Indiferent cine-o fi acest "altcineva". Dacă pentru a atinge acest obiectiv e nevoie de Udrea, Videanu sau Boc, aşa să fie!

Paralele inegale

Iliescu: Coposu vine cu moşierii
Băsescu: Voiculescu, Vântu şi Patriciu vor să privatizeze sarea, Poşta şi Transgazul

Iliescu: Eu lupt împotriva moşierilor şi a foştilor industriaşi
Băsescu: Eu lupt împotriva mogulilor

Iliescu: Nu ne vindem ţara
Băsescu: Nu voi permite privatizările frauduloase

Iliescu: noi muncim, nu gândim
Băsescu: (măcar nu zice, deşi o aplică)

Iliescu: Chem oamenii de bine la contramanifestaţii
Băsescu: (nu zice nimic; tulburările sunt organizate de subordonaţi)

Iliescu - fost nomenclaturist comunist
Băsescu - fost nomenclaturist comunist

Barem Iliescu ştia să facă trebi d'astea, frate! Acum toate manifestaţiile "spontane" au aşa un aer amatoricesc!...