Rezervaţia cu demoni

Demonii noştri interiori nu au odihnă şi nu au moarte. Ascunşi acolo, în cel mai hâd întuneric pe care-l pot găsi, stau comod la pândă şi aşteaptă. Aşteaptă ca barierele fragile ale voinţei şi atenţiei să slăbească fie şi pentru o clipă - şi lovesc.

Depresia este o luptă lungă, obositoare, intens consumatoare, împotriva unui inamic care nu moare şi nu se predă. Precum cu faţa Gorgonei Meduza, oricine i-a zărit rânjetul, fie şi pentru o clipă, rămâne marcat pe viaţă. Toate eforturile, toată strădania, toate forţele mobilizate în acest război nu au decât un singur rezultat, şi acela temporar: ţin demonii la distanţă, aşa cum o făclie din cetină de pin aprinsă de un naufragiat în tundra Siberiei ţine haita de lupi la distanţă... o vreme.

De demoni nu poţi scăpa decât dacă îi exorcizezi: deschizi poarta către Întuneric, îi priveşti drept în ochii lor roşii şi răi şi le conjuri dispariţia. Întunericul reacţionează de fiecare dată - uneori fatal. Nu toţi sunt capabili să privească Neantul în ochi şi să supravieţuiască experienţei.

Mulţi aleg, speriaţi, să fugă din calea lor. Nimic mai omenesc; nimic mai inutil căci, în fuga lui disperată, omul îşi cară demonii cu sine. Iar când se opreşte, obosit, să-şi tragă sufletul dă nas în nas cu haita proaspătă şi odihnită, lihnită după sânge şi mai nemiloasă decât o walkirie.

Să traversezi o criză de depresie însemnă să treci de unul singur o Sahară îngheţată, bântuită de viscol: nu vezi mai departe de mâine, iar ce vezi te face să nu-ţi doreşti să dai ochii cu acel "mâine". Şi faci trecerea de unul singur, pentru că nimeni - în afara celor care au şi calificare şi har - nu poate pătrunde în iadul din sufletul tău, oricât de mult ar încerca, oricât de bine intenţionat ar fi. Lumea ta e închisă în orizonturi sângerii şi nici un om nu vede ce vezi tu. Şi nici nu ţi-ai dori ca altcineva să vadă infernul prin care rătăceşti sângerând pe dinăuntru.

Depresia vine, în primul rând, cu singurătate. Pune, între tine şi lume, bariera neînţelegerii. Mulţi din jur se-ntreabă tâmp "Da' ce-ai, frate? Că bolnav nu eşti, gagici ai, ce te-a apucat? Ia fă şi tu un efort şi revino-ţi!" Dar "efortul" nu poate fi făcut, pentru că îţi depăşeşte puterile. Iar miriade de mici gesturi normale pentru ceilalţi, ţie îţi sunt interzise, pentru că te secătuiesc şi de puţina forţă pe care o mai ai. Nu poţi bea un pahar cu prietenii, pentru că alcoolul slăbeşte barierele; nu te poţi plimba în anumite locuri, pentru că emoţiile pe care le generează sunt aliatele demonilor; nu poţi asculta o anumită muzică pentru că, la fel ca trâmbiţele Ierihonului, dărâmă slabele ziduri de chirpici pe care, cu greu şi smulgând vieţii din energia vitală, picătură cu picătură, le-ai construit totuşi în calea haitei. Şi cei din jur nu te înţeleg - nici n-au cum, ei nu au acces, slavă Domnului, în peisajul dantesc în care agonizezi clipă de clipă.

Atunci când iei decizia ultimă, lumea s-a restrâns la un singur punct, în care tu nu ai loc. Obloanele mentale au căzut deja, aducând întunericul. Eşti sigur cu demonii tăi, iar aceştia au învins. Sfârşit de poveste.

Îmi pare rău de gestul Mădălinei Manole, la fel cum îmi pare rău pentru fiecare suflet contorsionat de o suferinţă pe care mai nimeni nu o pricepe. Îmi pare rău, dar înţeleg foarte bine nevoia imperioasă de a pune punct agoniei atroce din interior. Am fost acolo; am privit Bestia în ochi, i-am simţit izul de pucioasă şi moarte din răsuflare şi am fost tentat şi eu să îi cedez. Am avut noroc de oameni; oameni care m-au iubit enorm, oameni care au vrut, oameni care au ştiut şi oameni care au fost calificaţi să mă tragă înapoi de pe marginea Abisului. Lor şi numai lor le datorez Viaţa. Da, e regretabil că astfel de oameni chinuiţi trebuie să moară; dar înţeleg foarte bine de ce au făcut-o. Credeţi-mă, prieteni, când ajungi să fii singur în rezervaţia ta cu demoni ai la dispoziţie o singură ieşire. Ultima.