Lupul, paznic…

Dacă a fost vreodată un subiect asupra căruia să cadă de acord mai toată lumea, acesta este fibra autoritară şi antidemocratică a lui Băsescu. Nici măcar susţinătorii lui nu mai sunt capabili să pretindă altceva. Consensul e limpede şi cvasi-naţional.

Acoliţii lui sunt, fără îndoială (şi fără consens, de data asta), lacomi şi proşti. Şireţi, nu şi inteligenţi. Lipsiţi de bun-simţ, manelişti şi feroci inclusiv în mod penal unii.

România o duce prost şi merge spre şi mai prost. Săraci, flămânzi, lipsiţi de viitor, lipsiţi de speranţă.

Cum, atunci, de exemplarele-astea nereuşite ale speciei umane reuşesc să fie (re-)alese cu procentaje care desfid previziunile?

O explicaţie ar fi frauda: la vedere, fără ruşine, fără teamă de consecinţe (cel puţin de consecinţe imediate). O alta ar fi sărăcia extremă: când 50 de lei reprezintă diferenţa dintre foamete şi supravieţuire votul nu mai importanţă. O altă idee e impotenţa politică şi intelectuală a opoziţiei unite degeaba.

Toate cele trei sunt corecte, adevărate şi valabile. Dar nu reprezintă decât simptome. Boala, grea, de care suferim ca naţie vine demult şi nu va fi vindecată repede. Maladia se numeşte "orbire selectivă cu imposibilitatea decelării formei de fond".

Mai bine de jumătate de secol am fost învăţaţi, antrenaţi să trăim dublu: aplăudând şi lăudând "cucerhirhili comunismului" în public, blestemând şi suduind acasă, între patru pereţi şi-un microfon. Am deprins arta de a supravieţui cu ajutorul formei: dacă faci ce zice Partidul, zici ce zice Geniul Carpaţilor şi te comporţi ca şi cum ai crede, ai voie să trăieşti. Aparatcikului de partid i se rupea de ce credeai cu adevărat, atâta vreme cât mai-marii lui vedeau ce vroiau să vadă şi auzeau ce vroiau să audă. Atotputernicia formei fără fond îşi trăia momentele de glorie.

După 1989 s-a schimbat doar procentajul gândirii duble. Am rămas un popor potemkinizat, tributar "imaginii", incapabil să înţelegem că vorba goală nu produce efecte. Chiar şi acum face proiecte minunate, care nu pot fi puse în practică; construim şi inaugurăm şosele pe care nu putem merge; promovăm un turism care nu poate fi practicat.

Pe acest fond cangrenat, Băsescu a găsit un teren fertil pentru cameleonismul său de Guiness Book. Este un maestru aproape desăvârşit al manevrării formei împotriva fondului. Ştie că are loc din plin să bage în faţă forma, pentru că nimeni nu e capabil să îl întrebe de fond. Împinge în faţa atotputernicia cuvintelor pentru că noi, ca popor, nu suntem capabili să îl tragem la răspundere pentru efecte.

Zice Constituţia "partide" şi nu "alianţe"? Băsescu sare şi pretinde că USL nu poate da prim-ministrul. Nu îl întreabă nimeni "da' ce, Constituţia e pentru lemingi, sau pentru oameni care exprimă nişte opţiuni?" Toţi se proptesc în cuvântul "partid" fără să vadă că litera şi spiritul unei legi sunt două chestiuni diferite şi fără să se obosească să citească ce-au gândit cei care au scris textul în cauză.

Preşedinţia, Guvernul şi Parlamentul sunt – pe hârtie – instituţii diferite. Nu contează că hârtia în cauză mai e bună doar ca să se şteargă el la cur cu ea, interlocutorii se închină la un petec mânjit. Nimeni nu e capabil să îl tragă la răspundere pentru efectele faptelor sale.

Acoliţii lui – pe când mai veneau pe la A3 – se lansau în sofisme de râdeau şi curcile. Singurii doi realizatori care mai reuşesc să contreze tâmpeniile debitate cu maximum de seriozitate sunt Mircea Badea şi Răzvan Dumitrescu. Restul înghit rahatul pe nemestecate şi se miră că le pute gura dup-aia.

De-aia mă tem că vom avea PDL – cu altă pălărie, cu aceleaşi lăcomii şi metehne – şi după 2012. Pentru că noi, ca naţie, nu ne-am lecuit de boala somnului gândirii. Iar cei ce sunt aleşi ne reprezintă cu fidelitate pe noi, cei ce alegem în somn.