Ştiinţele sufletului şi inginerii căruţelor stricate

Am crescut într-o casă de profesori. Respectul pentru ştiinţă a fost unul dintre stâlpii educaţiei mele. Ce nu putea fi demonstrat nu exista. Religia şi alte "prostii de babe" n-aveau loc la mine în casă.

Acum mă întreb: oare aşa să fie?

Am trecut printr-o psihoterapie, relativ recent. Una mai... aparte; "de graniţă" în cel mai bun caz, "eretică" după corifeii ştiinţei psihologice moderne. Şi – cel puţin eu, unul – m-am convins că zişii corifei habar n-au despre ce vorbesc, dacă încerci să îi scoţi din limitele înguste şi rectilinii ale "ştiinţei" lor.

Am exersat transe, călătorii înăuntru, călătorii în trecut. Am mers – ştiind ce fac şi dorind să o fac – pe cărări bătute acum mii de ani de şamani amerindieni, druizi, vrăjitori ai junglei amazoniene, cărări uitate sau refuzate acum. Am bătut căile trecutului, am privit orizonturi nebănuite, am fost acolo unde puţini au curajul să îşi închipuie că pot ajunge. Am fratenizat cu natura, cu copacii, cu Cerul, cu pietrele – fără "etnobotanice", fără cârje chimice, doar cu un ghid care mi-a arătat căile. Puteam să aleg, speriat, să nu plec în călătorie – aşa cum fac mulţi când dispreţuiesc "prostiile-astea psihologice" sau când afirmă ritos "tre' să fii nebun să ajungi la psiholog". Dar eu am ales să scot limba, obraznic, la Ştiinţă – şi mi-e bine. Acolo unde "ştiinţa" a ridicat neputincioasă din umeri, ghida mea a reuşit.

Am plecat, acum zece ani, pe Calea Durerii. Zece ani, depresiv, m-am târât prin viaţă ca un rănit de război pe teatrul de luptă, până când, sătul de suferinţă şi sleit de puteri, aproape am abandonat. Atunci a apărut Ghidul. M-a luat de mână şi mi-a arătat cum pot fi om întreg.

De atunci, cu mine se întâmplă Lucruri. Văd lumea mai bine (şi nu cu ochii!), simt mai mult, reuşesc mai multe. Trăiesc din plin, cu litere mari de tipar. Dimineţile vin cu zâmbet, pline de bucuria vieţii. Tristeţile vin şi pleacă, bucuriile vin şi rămân. Magma subterană a subconştientului nu îmi mai este inamic, ci aliat. Forţe – pe care încă nu le înţeleg în întregime – conspiră pentru mine atunci când am nevoie. Noul echilibru, noua forţă îmi permit să ajut mai bine, mai eficient, mai mult pe cei din jur.

"Ştiinţa" a rămas, neputincioasă şi geloasă, de căruţă. Dacă era după ea, acum vă scria un zombie :-D. Nebunia frumoasă a atingerii rezervelor ignorate ale fiinţei umane m-a ajutat să renasc.

Rămân acum două întrebări care mă frământă:
- ştiind / simţind că există (încă o) cale către împlinire (există mai multe, care trec prin meditaţie, prin religie sau prin forţele declanşate de evenimentele personale "de limită"), cum pot vorbi, astfel încât mai mulţi să ştie că durerea şi nefericirea pot avea un capăt?
- având puterea – ca Ghid-terapeut-life coach – să influenţezi hotărâtor vieţile celor din jur, din ce aripă de înger poţi fi plămădit astfel încât să decizi să faci Bine, chiar dacă asta dacă asta doare uneori?

Când o să am răspunsurile, o să vi le comunic şi vouă, prieteni...