Despre Mesager şi trupul său

Cu un adânc oftat colectiv, omenirea adunată în piaţă a însoţit Mesagerul în drumul său. Apoi a sărbătorit, cu chicha şi mezcal, legătura cu zeii – un privilegiu rar, pe care doar puţine cetăţi îl aveau. S-au retras către locuinţe târziu în noapte, la lumina lunii pline, lăsând în urmă câteva victime nevinovate ale băuturilor, o mulţime de vase care oricum nu mai puteau fi folosite – zeii nu acceptau decât puritate, puritate şi iarăşi puritate – şi pe Mesager, care îşi visa drumul către lăcaşul lui Quetzalcoatl.

***

Anul Huanui din era lui Pocatitlan a fost numit "Anul Pedepsei Zeilor". Poporul Atl a păcătuit mult, spuneau preoţii. Nu individual, ci ca popor. A uitat să-şi preaslăvească Tatăl Ceresc; a încheiat o pace mizerabilă cu vecinii Tizka, murdarii închinători la Chakobsa, un non-zeu dispreţuit de Adevăratul Creator; a slăbit ritmul în care aurul şi argintul erau scoase din pământul bogat al Munţilor Mesa Verde iar asta a făcut ca biserici şi temple întregi să zacă în sărăcie, fără măcar un acoperiş sau o poartă din aur. Nu e de mirare, aşadar, că Marele Părinte Alb s-a supărat şi a trimis pe capul colectiv al poporului său secetă, nevolnicie, boală şi nefericire. În zadar au fost sacrificiile duşmanilor capturaţi în lupte; în van au murit sclavii aleşi de preoţi; fără folos au fost daniile de mâncare, argint, aur şi platină. Zeii au rămas neînduplecaţi, scufundând mai departe Poporul în mizerie, foamete şi disperare.

Marele Preot s-a retras, împreună cu doar trei dintre adjuncţii săi şi o cohortă de fecioare virgine, în peştera de pe Muntele Anazca, pentru a ruga zeii să îl lumineze: ce poate face Poporul pentru a-şi îmbuna Tatăl? Se spune că fusese auzit jurând, înainte de a pleca, să vină cu o soluţie sau să moară în încercarea de a o găsi.

Abia când luna s-a împlinit a treia oară au coborât preoţii de pe munte. Traşi la faţă, slabi, obosiţi, flămânzi dar satisfăcuţi. Au adus cu ei vestea cea mare: zeii pot fi îmbunaţi. Trebuie doar găsit un Mesager, un fiu al Poporului, care să ducă în Cer mesajul de supunere. Pentru că Poporul şi-a uitat Tatăl pentru o vreme, acesta nu mai acceptă daniile obişnuite, oricât de bogate. Vrea să stea de vorbă direct cu un purtător de cuvânt al Poporului Său. El l-a refuzat pe Marele Preot, de care are nevoie să-i transmită pe mai departe Vorbele; a refuzat jertfa celor 72 de fecioare virgine, care – deşi curate la trup şi la suflet – nu ştiu Limba Zeilor şi nici nu-I pot cuprinde măreţia şi slava; iar adjuncţii Marelui Preot nu au avut curajul să se ofere, din smerenie. Nu li s-a părut că se pot ridica la înălţimea sarcinii zeieşti.

Întreg Poporul a răsuflat uşurat, până când a aflat că trebuie să-şi caute Mesagerul printre fiii proprii. Apoi a trecut cu febrilitate la scotocirea satelor. Nici un tânăr care corespundea, măcar parţial, cererilor Tatălui nu a scăpat. Poporul şi-a pierdut mulţi fii atunci, dar nimic nu era prea puţin pentru a preveni moartea ca naţiune.

***

În anul Metlana din era lui Chizcun, cu ani înainte ca Pocatitlan să-şi facă supuşii să uite datoria sacră faţă de Cer, în Chicuan-Titzas s-a născut Ataru, unicul fiu al Styanei şi al lui Mihuac, doi ţărani care-şi câştigau pâinea zilnică muncind peticul de pământ moştenit din generaţie în generaţie. În acel an puseseră din nou sfântul maïz, după ce fasolea şi soia ajutaseră mai-nainte pământul să se regenereze; erau fericiţi, ca orice poporean care ştie că are în toamnă din ce să facă chicha.

Ataru era blond şi promitea să se facă înalt, mai blond şi mai înalt decât ceilalţi copii. Totodată era curios, dorind mereu să afle lucruri noi, să înţeleagă de ce; ca urmare, tot satul vorbea seara, la un pahar de chicha sau de agufogo, de copilul cel neastâmpărat al lui Mihuac. Era un copil deosebit; nu neapărat unic, în istoria satului mai existaseră astfel de progenituri, şi nu toţi avuseseră vieţi de legendă. Dar Ataru avea înaintaşi care aduseseră slavă, victorii sau înţelepciune comunităţii, iar sătenii erau curioşi ce se va alege de noul miztichlan apărut între ei.

Ţinând cont de istorie nu a fost, aşadar, nici o surpriză când la templu au sosit trei preoţi. Obosiţi după zile de călătorie prin desişul junglei, flămânzi şi însetaţi, s-au bucurat de bucate şi de chicha înainte de a vorbi despre căutările lor, despre Vorba Tatălui şi despre destinul de glorie şi legendă care-l aştepta pe Cel Ales şi despre încercările la care trebuie supuşi pretendenţii pentru descoperirea Mesagerului.

Quetzalcoatl, susţinea Marele Preot, le spusese ce să caute: un băiat voinic, născut între a 2572-a şi a 2576-a renaştere a Lunii; la naştere, dragonul Apocahuatl plânsese, lacrimile sale luminând cerul nopţii cu stele căzătoare; iar Luna Neagră se făcuse roşie şi vrăjile şamanilor şi preoţilor căpătaseră puteri neobişnuite. Trăia în sat vreun copil care să corespundă cerinţelor lui Quetzalcoatl?

Bătrânii satului clătinaseră afirmativ din bărbile albe, toţi având în minte claia bălaie a lui Ataru. Era singurul care se apropia de pretenţiile Tatălui Alb, dar nimic nu garanta că satul se va bucura de gloria de a fi dat poporului Alesul care să-i poarte supunerea către Cer.

***

Ataru, însoţit de Marele Preot şi urmat de un întreg sobor, urca ultimele trepte către Altarul Marelui Tată Ceresc. În ultimele luni trecuse printr-o mulţime de dureri. Probele menite să separeu grâul de neghină, nebunii şi nealeşii de Cel Ales, fuseseră grele, multe, pline de suferinţă sacră şi sânge plebeu; pentru că Cerul nu accepta decât un Mesager adevărat, iar orice sminteală în evaluarea preoţească a pretendenţilor la gloria supremă risca însuşi viitorul poporului. Care popor fremăta într-o tăcere febrilă a aşteptării, la baza treptelor către Cer.

Chicha, pentru răcorire; mezcal, pentru a înţelege Vorbele Zeilor. Şi Marele Preot, pentru a-l însoţi în începutul Călătoriei. Întins pe placa rituală, Ataru aştepta răbdător. Anticiparea îl făcea să tremure uşor, bucuria aproape înecându-l.

Marele Preot se apropie, pentru ultima binecuvântare; în fond, cuvântul său era nesmintit Cuvântul Zeilor, făcut să fie înţeles de poporeni. Abia în ultima clipă văzu Ataru cuţitul de sacrificiu, ascuns sub faldurile robei. Nu mai avu timp de vreo reacţie, mezcalul îi îneca deja realitatea cu viziuni ale Cerului şi Pământului. Simţi muşcătura lamei în piept, dădu să se zbată – dar în van, legăturile îl ţineau nemişcat. Întreaga lume se înroşi, tatăcerescşifiităicedoarecedoarecedoare! şi, într-un ultim spasm de mirare, creierul muribund al lui Ataru mai avu un gând câtdeîntunericeînlumeazeilor!...

Marele Preot ridică în mâna dreaptă inima încă palpitând a Mesagerului. "Zeii au avut milă de noi! Au primit Mesagerul nostru! Suntem salvaţi!" strigă el, în timp ce alături sângele unui flăcău blond şi voinic se închega încetişor în praful Templului...