Te urăsc, Sigmund!

Cu întunecatul, discriminatorul Freud am intrat în contact acum mai bine de douăzeci de ani când, planton fiind în "schimbul sovietic", citeam "Introducere în psihanaliză" în limba franceză nu pentru că m-ar fi interesat ci pentru că era interzis în România. N-am înţeles nimic, dar eram mândru că citesc literatură interzisă.

Mult mai târziu, învăţând pentru facultate, l-am înţeles. Şi l-am urât şi dispreţuit – ştiinţificeşte, desigur – pentru că a fost misogin şi pentru că îmi fura liberul arbitru. Crescut în paradigma "dacă ai suficientă voinţă, poţi orice", determinismul întunecat al austriacului m-a oripilat. Cum adică, până la cinci ani cam eşti "croit"? Cum poţi avea de furcă, în viaţa de adult, cu chestiuni despre care nici măcar n-ai fost conştient la momentul în care ți s-au înşurubat în creier?

Cu tristeţe, descopăr că Freud ştia ce spune. Intuiţie genială, întâmplare sau ştiinţă, nu contează. Şi mai ironic, un concept extrem de generos e cel care-i dă dreptate austriacului misogin: modelarea excelenţei.

"Modelare" este numele de alint al NLP, care a apărut şi s-a dezvoltat din încercarea de a înţelege şi face transferabilă excelenţa, şi prin – printre altele – deschiderea accesului la cel mai bogat rezervor de putere: subconştientul omului. Modelarea înseamnă să descoperi ce anume din fibra fiinţei umane care excelează contribuie la genialitate: valori, atitudini, credinţe, scheme cognitive, comportamente... tot. Să asamblezi toate acestea într-un model, pe care apoi să îl implementezi (la tine, la alţii), astfel încât să faci şi tu foarte bine (măcar) ceea ce alţii fac genial. E o metodă (neştiinţifică, pentru că lucrează cu excepţia, în timp ce "ştiinţa" lucrează cu media) de a (te) face mai bun, mai aproape de ceea ce vrei.

Modelarea nu e o invenţie; de copii, modelăm: părinţii, bunicii, adulţii cunoscuţi. Îi imităm la nivel de comportament (nu degeaba se spune că exemplul personal e mai puternic decât orice vorbe!), pentru a le internaliza astfel paradigma de viaţă.

Dar asta înseamnă că Freud a avut dreptate: din copilărie, problemele părinţilor se înfig adânc în creier. Subconştient. Modelele identificate la ei – bune sau proaste – ne însoţesc în viaţă. Uneori nu se potrivesc, şi atunci adultul se îmbolnăveşte de depresie, de exemplu.

Asta îi dă dreptate şi lui Jung: Arhetipurile şi Umbrele sale, privite cu un zâmbet superior de psihologii de azi, au o existenţă solidă: un model puternic, "moştenit" prin modelare peste generaţii, marchează linia istorică a unei familii - sau a mai multora.

Chiar şi Frank Herbert, care a introdus în "Dune" conceptul de "memoria rasei", are dreptate: modelele se transmit, subconştient, şi se răspândesc.

Dar asta mă aduce la enervarea de început: unde mai e liberul meu arbitru?

Culmea, tot NLP are şi răspunsul: te poţi elibera de constrângeri, poţi deveni liber, poţi ajunge la rezervorul Forţei tale (care e ascuns şi inaccesibil fără un ajutor din afară, aşa cum Sahara e deşert chiar dacă stă pe unul dintre cele mai mari rezervoare de apă subterane ale lumii), cu condiţia ca cineva să te poată ghida către robinetul magic. Aşa, ai şanse bune să devii Om Liber.

Totuşi, pentru că încă omenirea nu înţelege asta, Freud are dreptate...