În peşteră, ca urşii

Acum ceva vreme o prietenă, cunoscătoare a fenomenului, mi-a replicat "N-ai rezista nici măcar o lună în politică".

Recunosc cu tristeţe că are dreptate. Mă blochez în faţa agresivităţii, a nesimţirii, a absurdului. Nu ştiu cum să reacţionez la lipsa de civilizaţie şi n-am idee ce aş mai putea face în situaţia nerespectării flagrante a regulilor bunului-simţ. Pe scurt, politica nu-i de mine.

În ultima vreme văd că nu mai e de mine nici măcar chibiţăreala politică. Nu ştiu ce aş mai putea spune când văd cu câtă nesimţire sunt călcate în picioare toate, dar absolut toate limitele. Ce să explic? Că Băsescu e un sociopat care n-are nici o oprelişte? Că  n-are nici o tresărire în a-şi condamna poporul pentru împlinirea cine ştie cărei obsesii venite din vechi complexe cimentate în psihicul lui chinuit? Că acoliţii lui sunt modele de nesimţire, tupeu, desfrânare şi hoţie? Că românii sunt orbi, surzi, muţi şi tâmpi din moment ce acceptă să-l suporte cu toate excesele lui puţitoare? Că mi-e imposibil să înţeleg cum mai are, totuşi, 7% susţinere?

Nu mai ştiu cum să reacţionez. M-am indignat, m-am agitat, am explicat, am tradus din română în română mişcările – aşa cum le-am văzut eu – de pe piaţa politică. Dar cu asta mi-am atins limitele.

M-am retras în peşteră, ca urşii, la hibernat. Trebuie să-mi găsesc un mod nou de a face faţă prăbuşirii accelerate a României în tomberonul istoriei. De-asta n-am mai scris: n-am ce. Ăştia nu sunt subtili nici măcar la tras băşini. Totul e pe faţă, totul la vedere, totul cu impunitate.

Totul dezolant, deprimant, obturant. Noapte bună, populaţie!

Dumnezeu ne dă...

... dar nu ne bagă în traistă. Avem una dintre cele mei puternice voci de partea noastră, iar noi o ignorăm preferând frunzuliţe şi cumnaţi.