Copiii timpului strâmb

În mod limpede pentru mintea mea, generaţia de copii care au azi între 15 şi 30 de ani (cu aproximaţie) e strâmbă, bolnavă de lipsă de viitor, de depresie şi de derivă. Sau, dacă nu ea ca grup social, o mare parte a celor care o compun.

Întrebarea, ridicată de un anonim (pe care îl respect pentru tristeţea cu care şi-a asumat şi auto-denunţul şi anonimatul), este: dar noi, părinţii, unde eram? Nu suntem mai aproape de ei decât politicienii pe care i-am blamat eu?

Părerea mea (pe sistemul "am o părere, dar nu sunt de acord cu ea") este: da, dar nu.

Pe vremea lui Ceauşescu, părinţii noştri avea "dubla gândire" perfect funcţională: oficial se spune una, realitatea este cu totul alta. Toţi ştiam exact ce gândim şi toţi ştiam exact că nici măcar oficialităţile nu credeau ce spuneau. Ca atare, psihologic vorbind nu exista nici o umbră de îndoială.

Noi, copiii părinţilor noştri, am fost crescuţi cu un set de valori bine consolidat şi larg acceptat în societate: cinste, muncă, şcoală, familie, copii. Pentru succes în viaţă aveai la dispoziţie trei căi: calea politică (lingătorie, mâncătorie, minciună), informativă (şobolanism, mizerie morală, trădare a celor apropiaţi) sau profesională (muncă, cinste, gura închisă, conformism). Deşi plină de privaţiuni, viaţa era uşor de trăit pentru că era simplu de planificat: facultate, stagiatură, muncă, pensie. Punct.

Am intrat în era post-revoluţionară cu aceste valori, despre care am descoperit cu anxietate că nu se mai potrivesc în "noua orânduire". Cinstea era împinsă în ridicol de şmecherie, munca era luată în derâdere de "descurcăreală", şcoala era strivită de bani. O întreagă eră personală s-a dovedit brusc inutilă. A fost ca şi cum am fi descoperit peste noapte că o jumătate de viaţă am trăit o imensă minciună. Ceea ce, într-un fel, poate fi considerat corect. Psihologic vorbind, asta se numeşte "anxietate existenţială determinată de o profundă disonanţă cognitivă".

Reacţia noastră omenească a fost de apărare; nu poţi, psihologic vorbind, să accepţi că ai trăit o imensă minciună şi să nu o iei razna. Unii şi-au continuat viaţa după aceleaşi valori, blamând societatea. Alţii au căutat (mulţi dintre ei fără folos) să îşi schimbe setul de valori şi au ajuns să plutească în derivă, ca putregaiurile luate de ape, într-o societate din ce în ce mai murdară. Alţii s-au adaptat la noile cerinţe, abandonând ideea de Om.

Mai toţi, însă, purtăm în noi cicatricele învolburării timpurilor. Am ajuns să fim părinţi, dar Doamne! cât de nepotriviţi eram! Fiecare dintre noi a adus, în educaţia copiilor, toate durerile, toate frustrările, toate rănile, toată strâmbătatea la care ruptura din 1989 ne-a supus. Copiii noştri au avut puţine şanse de normalitate în primul rând pentru că cei care le-au dat viaţă erau departe de a fi normali: "normalitatea" a fost o noţiune golită de sens două decenii, timp în care noi ne căutam pe noi înşine, fără a avea vreo şansă de a ne găsi.

Nu e de mirare, aşadar, că am creat o generaţie tulburată. Dar chiar şi aşa, progeniturile noastre poate ar fi avut o posibilitate de a creşte mai puţin strâmb dacă nu ne-ar fi ajuns din urmă două trăsături de psihologie socială implantate cu grijă de o jumătate de veac de comunism: mitul mesianic al Conducătorului Providenţial şi laşitatea, care a funcţionat eficient ca trăsătură adaptativă într-un regim în care curajul era sinucidere curată. Lenea minţii produsă de mitul mesianic şi lenea atitudinii adusă de laşitate s-au conjugat într-un angrenat cvasi-perfect al distrugerii.

Mitul mesianic ne-a făcut să căutăm Omul Care Să Ne Salveze De Noi Înşine; iar căutarea i-a adus pe rând pe Iliescu, Constantinescu sau Băsescu, dar niciodată pe Cel Căutat – pentru că un astfel de om nu există. Am abandonat, în favoarea omului, nădejdea în instituţii, rezultatul fiind un soi de feudalism, pseudo-democratic în formă şi nefuncţional în realitate.

Laşitatea ne-a făcut să nu reacţionăm la propriile noastre greşeli, permiţând şobolanilor să ocupe locul elitelor. Am făcut din Băsescu, Udrea, Irinel, Simona Senzual modele sociale, implicit sugerând copiilor noştri o cale către succes – cale care contrasta violent cu cea oferită prin modelul personal.

Peste toate, şobolanii-conducători cărora le-am permis, prin laşitate, să înlocuiască elitele au pus repede gheara pe resursele şi viitorul nostru comun. Copiii noştri s-au trezit, fără a avea vreo vină, prinşi între modele de viaţă nefuncţionale şi care se exclud reciproc: nici al nostru, nici al Monicăi Columbeanu nu merg moral şi social simultan; dacă alegi unul, renunţi la celălalt. Iar viitorul, speranţa, muriseră deja odată cu apariţia hrebenciucilor, băseştilor şi a celorlalţi viermi de gunoi.

A rezultat o generaţie ameninţată de schizofrenie, ai cărei componenţi se apără acum care în ce mod pot. Iar noi, părinţii, nu ştim ce să le mai spunem pentru că le-am propus atâtea modele nefuncţionale încât, chiar dacă am nimeri din întâmplare unul util, n-am mai fi crezuţi.

Nu ştiu exact a cui e vina, dacă există vreuna. Şi evident că există şi excepţii, în ambele generaţii; dar sunt mult prea mulţi cei care s-ar putea regăsi (măcar parţial) aici pentru a nu avea motiv să vorbesc la general. Pe plan personal probabil marea majoritate a noastră a comis greşeli, mai mari sau mai mici. Dar mi se pare că orice efort personal este condamnat la eşec, atâta vreme cât mediul social e încă strâmb iar noi nu l-am corectat.

Soluţia nu e neapărat dificilă, cât dificil de pus în practică. Mi se pare că începutul ar trebui să fie marcat de acceptarea faptului că noi, ca generaţie, am dat-o în bară cât am fost tineri şi – de acolo pornind – de acceptarea nevoii de a ne modifica profund, noi primii, modul în care ne raportăm la societate. Apoi ar trebui să abandonăm comoditatea, laşitatea şi frica şi să facem ceea ce nu ne place cum este făcut de alţii. Ar trebui să înlocuim politicienii cu noi înşine. Abia  după ce ne vom fi luat viaţa înapoi putem începe să sperăm că vom obţine iertarea de la cei ce ne urmează.