Am 44 de ani, merg pe 45; născut şi crescut în comunism, trăit în capitalism. Fiul meu are 22; născut la Revoluţie. Colegele mele de la facultate au cam aceeaşi vârstă. În jur mai am suficienţi copii între 18 şi 25, poate 26 de ani, născuţi cam pe când România striga "Nu ne vindem ţara". Şi ce văd la ei mă sperie.
Una dintre prietenele mele ("promovată" din gaşca fiului meu) e la master, anul I. Studentă, copil bun, aţi zice. Corect. Marea ei pasiune pentru timpul liber e să bea până nu mai ştie de ea.
Mai mulţi astfel de copii au început o facultate, au abandonat-o, au început o alta. Unii o duc la capăt, alţii nu. Toţi, dar absolut toţi beau cu pasiune şi fumează (uneori nu doar tutun).
O puştoaică de douăzeci de ani are, de şapte ani, acelaşi coşmar recurent. A încercat să se sinucidă, se îmbracă în negru şi, dacă îi e sete, bea bere. La băut, eu unul nu-i pot face faţă.
La facultate, colegele mele căministe îmi povestesc uneori aventuri din cămin. Invariabil, acestea se termină cu cineva, de multe ori o fetiţă abia ieşită din copilărie, aproape de coma alcoolică.
Unii dintre aceşti copii sunt veseli şi nebunatici; alţii sunt se îmbracă în negru şi poartă metale în ei. Nu pe, ci în ei. Cei mai mulţi au antecedente de suicid, într-un fel sau altul.
Pentru cei mai mulţi dintre aceşti copii eu sunt unchiul cel înţelegător. Îi ascult, îi încurajez, încerc să-i ţin în picioare. Toţi, dar absolut toţi au ajuns într-un final să-mi spună, fiecare cu cuvintele lui, acelaşi lucru: n-am nici un viitor. Trăiesc pentru a muri câte puţin în fiecare zi, pentru că nu văd nici o speranţă pentru viitorul meu.
Reprezentativi pentru generaţia lor? Nu ştiu. Mult prea mulţi, însă, asta cu siguranţă.
Poate sunt eu mai ciudat şi am noroc de copii problematici. Poate că am adunat, fără să vreau, toţi copiii tulburaţi ai oraşului. Dar nu cred asta. Îmi duc viaţa ca orice român normal, luând contact zilnic cu un "eşantion reprezentativ" de oameni.
Cred, însă, că am de-a face cu primele consecinţe ale unei crime contra umanităţii. Copiii aceştia (şi cine ştie câţi mai sunt ca ei, neştiuţi) sunt victimele inocente ale României post-revoluţionare. Sunt victimele inocente ale cinismului şi răului instituţional numit "statul român". Sunt victimele inocente pe care politicienii, în obtuzitatea, egoismul, cinismul şi inumanitatea lor le-au condamnat la moarte pentru un cent în plus. Sunt victimele noastre, ale celor care am permis ca reprezentanţii sub-umanităţii să ajungă să ne conducă, vânzându-le viitorul copiilor noşti pentru un pumn de bani în plus.
Nu există noţiunea de "vină colectivă"? Poate că nu, legal şi procedural. Moral, însă, suntem vinovaţi că am permis – mai rău, am încurajat – ca această nebunie naţională sinucigaşă să aibă loc. Prin indiferenţă, am permis viermilor şi gândacilor de bălegar să se caţere în vârf. Prin snobism şi atitudinea "politica îmi pute" am lăsat cale liberă mizeriei. Prin "nu ne vindem ţara" şi "să trăiţi bine" ne-am lăsat prostiţi întru moarte naţională. Iar acum contemplăm sideraţi consecinţele şi căutăm vinovaţi.
Nu există pe lumea asta suficienţi psihologi să repare răul făcut copiilor noştri. Nu există pe lumea asta iertare pentru ceea ce am permis să se întâmple prin nepăsarea, snobismul, lenea noastră intelectuală. Noi, cei care am apucat să trăim în comunism ar fi trebuit să fim primii care să reacţioneze la orice tentativă de derapaj. Dar noi am fost primii care s-au ascuns sub "toţi sunt la fel" şi "oricum, nu am ce să fac".
Ca atare, politicienii sunt doar instrumentul cu care noi i-am zdrobit pe copiii noştri. Noi am fost cei care au ţinut ciocanul.
Şi tot nouă ne revine acum sarcina de a încerca să corectăm ce n-am făcut atunci când trebuia. Generaţia copiilor noştri e o generaţie zdrobită; dar măcar viitorilor noştri nepoţi putem să le asigurăm o ţară normală la cap. Asta înseamnă să ne îndreptăm noi din şira spinării şi să facem ce trebuia: un şut în cur, o mătură pe spate şi ochii minţii deschişi.
Altfel riscăm să murim, iar pe morminte să avem, în loc de flori, sticle de votcă goale, prinos de recunoştinţă de la nepoţii noştri.
Abonaţi-vă la:
Postare comentarii (Atom)
10 comentarii:
Sa ai un an bun ! La multi ani !
"Fiul meu are 22" - sa iti traiasca ! Ma intreb daca este, si el, un tanar-problema. Ca daca nu este, esti un parinte care a stiut ce are de facut. Dar daca este, cel mai apropiat de el ai fost tu si nu Iliescu, Basescu, Mihailescu & ceilalti. Noi, astia de am trait "alaturi" de Ceusescu si nu ne-am pervertit total, am fost crescuti de niste parinti care au pastrat ceva bun de la parintii lor si ot asa.
Lichele s-au gasit intotdeuna si se vor gasi intotdeuna, nu spun ca eu as fi trecut prin perioada ceusista ca rata prin apa de sa nu se fi "prins" ceva de mine dar conteaza sa ai langa tine pe cineva care sa stie ce este bine si ce este rau si sa te invete toate astea.
Eu unul ma intreb, inainte de toate, ce rol are un parinte in dezvoltarea copilului lui. Apoi ma gandesc la "rolul" anturajului si apoi la al lichelelor.
Glass, si el are problemele lui, de fapt; dar eu am plecat doar de la ce am vazut in jur pentru a cauta nu neaparat explicatii, cat solutii (pornind de la explicatii). da, parintii sunt primii; dar atentie: parintii nu sunt ideali. Ei isi transmit frustrarile,, complexele, blocajele. Iar multe dintre acestea vin de departe, din societate sau demult, dintr-un soi de "traditii de familie". Nu poti avea copii echilibrati daca nu sunt echilibrate ambele componente formative: familia pe de o parte, societatea pe de alta.
Or la noi dezechilibrele sunt mai mult decat profunde...
La muti ani, Cetatene! Un an bun, cu mai multe motive de optimism! Si cu multa sanatate pentru tine si ai tai, pentru ca se vede treaba ca va fi multa nevoie! ;)
Si eu am senzatia ca generatia mai tanara de azi e mai ratacita decat generatia noastra. Asta desi, pe de alta parte, cred ca e o reactie fireasca a generatiilor care se uita inapoi, pentru ca o fac cu un ochi mai matur decat cel cu care priveau lumea ani in urma.
Mai trist e ca si eu, ca si tine, am si exemple concrete in jur care ma fac sa cred asta. Trase aproape la indigo dupa ale tale, deci intristatoare. Dar ... poate cresc si ei si or sa vada lumea altfel ...
In primul rand, cum e obiceiul in aceste zile, un "La multi ani", desi anul asta se arata deja ratat.
Imi place cum scrii, reusesti sa cuprinzi in cuvinte putine esentialul si sa il transmiti mai departe, catre noi. Randurile tale m-au impresionat, m-ai facut sa ma gandesc (ca de obicei) la ceea ce ai descris. Si mi-am dat seama cat de putina responsabilitate consideram ca avem noi, parintii, pentru aceasta situatie.
A spune ca "noi eram altfel" ar insemna sa ne refugiem ca si parintii nostri in povestile din trecut de care eu, cel putin, sunt satul. Dar eram altfel. Eram mai energici, stiam ce vrem, voiam sa facem ceva, sa ne incercam ideile, sa ne cream visurile. Sa ne afirmam. Era parca un 'egoism' sanatos care ne imboldea sa facem ceva. In nici un caz, si traiam in socialism (slava Domnului ca nu am prins si comunismul!) nu credeam ca "n-am nici un viitor". Ci mai degraba 'viitorul ti-l faci'. Si acum stau sa ma gandesc daca nu cumva asta este ceea ce, asa huliti cum erau, ne-au insuflat parintii nostrii: ca trebuie sa te lupti pentru tine, caci nimeni altcineva nu o va face in locul tau.
Mi-am adus aminte ca citeam acum vreo 25 de ani un articol american despre cat de prosti parinti au devenit reprezentantii generatiei hippy din anii '70, datorita neimplicarii lor in viata copiilor pentru tocmai pentru a le respecta 'libertatea'. Lucru care s-a materializat intr-o lipsa de ghidare a acestora, refuzul lor de a le inocula orice set de reguli care le-ar putea stanjeni 'libertatea'.
OK, nu este chiar cazul Romaniei de astazi. Dar totusi, intrebarea ramane: nu cumva tocmai noi, parintii, suntem de vina pentru ce ajung copii nostri? 'Tara te vrea prost', cum ziceau cei de la sarmalele reci, dar noi, parintii, cum ii vrem? De ce sa pretindem "statului roman" sa aiba grija de ei? La urma-urmei, noi, voi, ei trebuie sa aiba grija de stat. De ce sa le cerem politicienilor sa aiba grija de ei? De ce ne ascundem in spatele la o "vina colectiva"?
Pentru mine, "vina colectiva" nu este altceva decat o incercare de musamalizare. Si cred ca nu se poate face ceva decat daca imi spun "este vina mea". De aici incepe totul; de aici incepe responsabilitatea. Responsabilitatea individuala fata de ceea ce este in jurul meu, care poate fi un motiv de a face ceva pentru ceea ce observ ca se petrece in jurul meu. Nu 'responsabilitatea colectiva' a clasei politice, a 'gastii', partidului X, 'baietilor destepti', prim-ministrului Y sau altora. Sau chiar a noastra. In modul asta doar ma vait, imi plang de mila si astept ca 'ceva' sa se intample. Dar nu se intampla nimica. Asa nu se va schimba ceva. Pentru ca pentru a schimba ceva trebuie sa ma schimb pe mine insumi. Si eu, tanarul din '89, nu mai vreau sa o fac. Am obosit. M-am resemnat. Scriu pe blog si dau 'like' pe facebook. Nici macar nu mai ies din casa.
De aceea ai dreptate si eu imi recunosc vina. Ia randurile astea ca un auto-denunt. Si, pentru ca este anonim, poate il semneaza si altii.
Tinerii de astazi?
http://www.jurnalul.ro/reportaje/incultii-astia-au-pus-jandarmii-pe-noi-tinerii-adormiti-arunca-cu-pietre-we-are-fucking-angry-print-601594.htm
Cristina, nu neaparat faptul ca exista rataciti, cat numarul lor mult, insuportabil de mult prea mare este motivul meu de alarma. Si durata mult prea lunga din viata lor pe care o petrec in deriva.
Anon, m-ai pus pe ganduri. Ai gandurile in postarea de azi. CP
Asa e, ai dreptate. Pentru ca, mai mult sau mai putin, prin derive trecem fiecare. Important e sa si iesi. Si sa o faci intr-un timp rezonabil.
Te-ai demascat, eşti prof!:)
Cristina, partea cu "timp rezonabil" e cea mai dificila...
Roxana, m-am demascat, sunt student! :-D
Sunt un fel de prof, dar sunt - simultan - si student, de-aia am colege caministe.
Trimiteţi un comentariu