E februarie şi mi se rupe de Valentin, Dragobete şi alţi de-ăştia. Când iubeşti, iubeşti şi gata. Fără date fixe, fără cadouri "simbolice", fără prostii care să strige "Lume, ui' ce-o iubesc eu!"
Am trecut demultişor de faza pasiunii nestăvilite. Oh, am avut şi eu, ca mai toţi, nopţi de arşiţă şi secetă, când nu puteam dormi, când mă-ntrebam ce şi cum va fi, când camera de cămin de două locuri părea brusc mare cât Sahara iar patul de o persoană cât Câmpia Dunării. Nopţi în care m-am plimbat nebun, prin ploaia amară, pe cheiul Dâmboviţei, încercând să scap de ghemul de sârmă ghimpată din stomac. Nopţi în care m-am bălăbănit periculos şi nebun pe pervazul îngust de pe faţada căminului (din exterior, deci), încercând să mă conving că plămânii mei pot absorbi suficient aer încât să crape cercurile de lanţuri care mă sufocau.
Mai am şi acum pe mâna stângă urmele tăieturilor de lamă pe care mi le-am administrat, încercând să înlocuiesc durerea din suflet cu durerea fizică, mult mai uşor de suportat. Încă mai port în mine urmele arse ale geloziei oarbe când o vedeam flirtând, dar nu cu mine. Mai ştiu şi acum planurile genocidului programat printre pretendenţii la mâna Ei.
Toate astea s-au întâmplat acum două decenii. De atunci, am crescut împreună în viaţă. De atunci am devenit, din ce în ce mai mult, Unul. Fructul iubirii noastre este deja mai înalt decât mine - şi cu mult mai nebun în iubire.
Valentine's Day, Dragobete, Sf. Ştefan - nu contează data, nu contează calendarul. Pentru mine, orice zi este ziua iubirii noastre. Ziua pentru My Special One.
Să fiţi iubiţi!
miercuri, 10 februarie 2010
duminică, 7 februarie 2010
Semne
Instituţiile statului sunt ca nişte organisme. Pot funcţiona mai bine sau mai rău, pot fi bolnave sau sănătoase, pot fi infectate cu microbi sau pot fi de-a dreptul canceroase. Numai că din exterior e mai greu de văzut ce şi cum. De aceea, uitându-mă eu la ce se întâmplă, am început să aleg nişte semne din care îţi poţi da seama de existenţa sau inexistenţa bolii cancerului politic în instituţia vizată:
1. Mai multă "imagine", mai puţine rezultate
Când acţiunile instituţiei au loc (direct sau "pe surse") mai degrabă la televizor decât în realitate, când instituţia este foarte prezentă (ea în sine sau reprezentanţii ei) în media, provocând ştirile (nu reacţionând la ceea ce face media), e semn că ceva nu e în ordine acolo.
2. Probleme de "direcţie"
Dacă, făcând socoteala "victimelor", descoperi că instituţia are probleme de direcţie, selectând mai degrabă oameni cu anumite trăsături publice (culoare politică, opoziţie la anumite lucruri etc) şi cu profil public/media vizibil, iar din direcţia opusă în cel mai bun caz actori de mâna a treia, atunci avem o problemă.
3. Momente "bine alese" în care dă semne de viaţă
Dacă stă în obscuritate şi se activează în momente bine alese (de exemplu când ar prinde bine să acopere anumite evenimente publice), dacă afli că există doar atunci când acoperă numai bine o jenă a puterii, atunci cancerul din interiorul instituţiei e generalizat.
4. Activare subită în preajma alegerilor
O extindere a semnului de mai sus, instituţiile care se activează brusc în preajma alegerilor (ori în preajma unor vizite speciale, în principal europene), e clar ca în interior instituţia e putredă.
5. Zone social-politice ocolite
O instituţie care se orientează în activitatea ei cu preponderenţă înspre anumite zone sociale sau politice ori care caută pe unii lăsând în pace alte zone are o problemă: e coadă de topor în slujba cuiva.
6. Efecte practice către zero sau probleme recurente de procedură
Dacă o instituţie este "activă în media", dar la nivel de consecinţe practice nu există (nu are, ori rezultatele sale sunt contestate oficial cu succes de multe ori), instituţia în cauză e bolnavă şi trebuie ori tratată, ori suprimată.
Probabil mai sunt şi alte semne. Poate reuşim să alcătuim un tablou clinic, premergător elaborării unei scheme de tratament.
1. Mai multă "imagine", mai puţine rezultate
Când acţiunile instituţiei au loc (direct sau "pe surse") mai degrabă la televizor decât în realitate, când instituţia este foarte prezentă (ea în sine sau reprezentanţii ei) în media, provocând ştirile (nu reacţionând la ceea ce face media), e semn că ceva nu e în ordine acolo.
2. Probleme de "direcţie"
Dacă, făcând socoteala "victimelor", descoperi că instituţia are probleme de direcţie, selectând mai degrabă oameni cu anumite trăsături publice (culoare politică, opoziţie la anumite lucruri etc) şi cu profil public/media vizibil, iar din direcţia opusă în cel mai bun caz actori de mâna a treia, atunci avem o problemă.
3. Momente "bine alese" în care dă semne de viaţă
Dacă stă în obscuritate şi se activează în momente bine alese (de exemplu când ar prinde bine să acopere anumite evenimente publice), dacă afli că există doar atunci când acoperă numai bine o jenă a puterii, atunci cancerul din interiorul instituţiei e generalizat.
4. Activare subită în preajma alegerilor
O extindere a semnului de mai sus, instituţiile care se activează brusc în preajma alegerilor (ori în preajma unor vizite speciale, în principal europene), e clar ca în interior instituţia e putredă.
5. Zone social-politice ocolite
O instituţie care se orientează în activitatea ei cu preponderenţă înspre anumite zone sociale sau politice ori care caută pe unii lăsând în pace alte zone are o problemă: e coadă de topor în slujba cuiva.
6. Efecte practice către zero sau probleme recurente de procedură
Dacă o instituţie este "activă în media", dar la nivel de consecinţe practice nu există (nu are, ori rezultatele sale sunt contestate oficial cu succes de multe ori), instituţia în cauză e bolnavă şi trebuie ori tratată, ori suprimată.
Probabil mai sunt şi alte semne. Poate reuşim să alcătuim un tablou clinic, premergător elaborării unei scheme de tratament.
marți, 2 februarie 2010
Guvernarea cu perdele
Ah, nu, nu am înnebunit subit, să cred că actuala guvernare (sau TB însuşi) s-ar fi căpătuit cu vreo fărâmă de decenţă. Nici nu cred că marinarul s-ar exprima acum mai "cu perdea" decât în mandatul trecut.
Nu, dar noţiunea de "perdea" este definitorie pentru întreaga activitate politică a găştii patronate (precum un padrino) de TB.
Cine a observat evoluţiile în media în ultimii 2-3 ani a văzut, poate, ceea ce eu denumesc "model de acţiune", iar criminaliştii ar denumi "modus operandi": orice întâmplare care ar putea produce dificultăţi este imediat urmată (la câteva zile, cel mult) de o alta, mult mai spectaculoasă, care ia prim-planul în media şi care înăbuşă cam orice încercare de discuţie diferită de agenda (impusă astfel publicului) de TB. Aţi urmărit? Dacă nu, reluaţi presa, e revelator.
Metoda asta de manipulare (Manipularea reprezintă acţiunea prin care un actor social (persoană, grup, colectivitate) este determinat să gândească şi/sau să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, şi nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune şi distorsionând intenţionat adevărul, lăsând însă impresia libertăţii de gândire şi de decizie, conform Wikipedia) este veche; Bogdan Teodorescu (unul dintre puţinii specialişti români ai domeniului) o numeşte "aruncarea de perdele de fum"; Wikipedia o denumeşte "distraction by phenomenon".
Oricum i-am spune, această tehnică este utilizată pe larg în România: cum apare o tulburare care riscă să-l atingă pe TB, hop! apare cineva cu o "bombă de presă": o înregistrare ilegală, o anchetă ANI / DNA / Parchet, o declaraţie incendiară, orice poate lua prim-planul - şi ochii publicului - de la problema lui. Şi a noastră, din păcate.
Iar mass-media muşcă cu poftă, de fiecare dată, din nadă. Lăsând nerezolvate (nediscutate) situaţii grave, care ne dau peste cap viaţa de zi cu zi.
Nu, dar noţiunea de "perdea" este definitorie pentru întreaga activitate politică a găştii patronate (precum un padrino) de TB.
Cine a observat evoluţiile în media în ultimii 2-3 ani a văzut, poate, ceea ce eu denumesc "model de acţiune", iar criminaliştii ar denumi "modus operandi": orice întâmplare care ar putea produce dificultăţi este imediat urmată (la câteva zile, cel mult) de o alta, mult mai spectaculoasă, care ia prim-planul în media şi care înăbuşă cam orice încercare de discuţie diferită de agenda (impusă astfel publicului) de TB. Aţi urmărit? Dacă nu, reluaţi presa, e revelator.
Metoda asta de manipulare (Manipularea reprezintă acţiunea prin care un actor social (persoană, grup, colectivitate) este determinat să gândească şi/sau să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, şi nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune şi distorsionând intenţionat adevărul, lăsând însă impresia libertăţii de gândire şi de decizie, conform Wikipedia) este veche; Bogdan Teodorescu (unul dintre puţinii specialişti români ai domeniului) o numeşte "aruncarea de perdele de fum"; Wikipedia o denumeşte "distraction by phenomenon".
Oricum i-am spune, această tehnică este utilizată pe larg în România: cum apare o tulburare care riscă să-l atingă pe TB, hop! apare cineva cu o "bombă de presă": o înregistrare ilegală, o anchetă ANI / DNA / Parchet, o declaraţie incendiară, orice poate lua prim-planul - şi ochii publicului - de la problema lui. Şi a noastră, din păcate.
Iar mass-media muşcă cu poftă, de fiecare dată, din nadă. Lăsând nerezolvate (nediscutate) situaţii grave, care ne dau peste cap viaţa de zi cu zi.
vineri, 29 ianuarie 2010
Despre clienţi, concurenţă şi valoare
BRD Finance şi Carrefour au o promoţie zilele-astea. O ditai promoţia, pentru utilizatorii cardului lor comun. De fapt, sunt vreo două, simultan: una cu un cupon (-10% in condiţii ideale) şi una cu tort: cumpără ceva cu 3 zile înainte şi/sau după ziua ta şi hop! primeşti un tort, courtesy of BRDF.
Pentru un om obişnuit, asta înseamnă ditai suma primită: 10% la cumpărături, adică vreo 40-50 de lei (presupunând că faci cumpărături pentru mai multă vreme şi eşti destul de isteţ să iei 4-5 de cca 100 lei, cum specifică promoţia, în loc de unul singur) plus un tort de 30-35 lei... e mult. Bani pe care BRDF îi dă, nu-i ia.
Nu că-i plâng; la ce dobânzi au, îşi permit. Dar mă gândeam cât de ineptă trebuie să fie gândirea managerilor ăstora, dacă au decis să renunţe la o halcă bună din profit pentru clienţi noi şi/sau fidelizare în condiţiile în care ar fi putut obţine cam acelaşi efect folosind sume muuult mai mici... plus o cantitate mare de isteţime.
Ca să te deosebeşti de mulţimea de concurenţi care se zbat să vândă acelaşi lucru ca şi tine trebuie să adaugi, într-un fel sau altul valoare produselor sau serviciilor tale. Să aibă un "ceva" în plus, care să determine clientul să te aleagă în detrimentul celorlalţi. Valoarea asta e cu schepsis. Mulţi cred că înseamnă bani (sau măcar ceva material), pentru că nu-i duce capul mai departe de atât. Dar, de fapt, ceea ce atrage un client către o firmă ţine destul de puţin de material (îi las la o parte pe "vânătorii de chilipiruri"; pe-ăştia eu unul nici nu mi-i doresc de clienţi, sincer să fiu) şi destul de mult de partea "soft", de suflet şi atitudine.
Pe scurt, orice firmă cât de cât isteaţă care îşi alege şi formează oamenii astfel încât să fie prietenoşi, deschişi şi să-i facă pe clienţi să se simtă unici, respectaţi şi preţuiţi poate face economii monstruoase. Pentru că multă lume alege deseori să dea un ban în plus, dar să se simtă binevenit. Nu credeţi? Uitaţi-vă la bătălia iniţială a companiilor de telefonie mobilă în Marea Britanie. Liderul (Orange, la vremea aia) avea pachetele mai scumpe cu 10% până la 25% faţă de concurenţă (care a aplicat, evident, strategia "me, too!" în încercarea de a detrona liderul); şi tot avea cei mai mulţi clienţi, cu rata de creştere cea mai mare. Cum a reuşit? Orange era percepută drept "cea mai prietenoasă companie". Scumpă, dar prietenoasă. Ca atare, căutată şi cumpărată.
Cât costă campania cu care am început povestea? După ce am văzut eu, estimativ la 2.000 - 3.000 RON/zi într-un singur Carrefour. Multiplicaţi asta cu o lună şi ceva la toate magazinele reţelei din România şi-o să ajungeţi la sume monstruoase. Pentru o singură campanie din cele multe desfăşurate până acum (plus cele din viitor). Ca să nu mai zic de acriturile cu care ai de-a face când dai nas în nas cu "compania"...
Cât costa să selecteze şi să antreneze oamenii potriviţi pentru punctele BRDF / BRD de lucru cu publicul? Timp, câteva mii de euro (sub 20.000 în tot cazul) dar - mai ales, şi aici e durerea - capacitatea unui manager de vedea dincolo de lungul nasului.
Or la noi în ţară gândirea strategică e marfă rară şi, din păcate, fără nici o valoare...
Pentru un om obişnuit, asta înseamnă ditai suma primită: 10% la cumpărături, adică vreo 40-50 de lei (presupunând că faci cumpărături pentru mai multă vreme şi eşti destul de isteţ să iei 4-5 de cca 100 lei, cum specifică promoţia, în loc de unul singur) plus un tort de 30-35 lei... e mult. Bani pe care BRDF îi dă, nu-i ia.
Nu că-i plâng; la ce dobânzi au, îşi permit. Dar mă gândeam cât de ineptă trebuie să fie gândirea managerilor ăstora, dacă au decis să renunţe la o halcă bună din profit pentru clienţi noi şi/sau fidelizare în condiţiile în care ar fi putut obţine cam acelaşi efect folosind sume muuult mai mici... plus o cantitate mare de isteţime.
Ca să te deosebeşti de mulţimea de concurenţi care se zbat să vândă acelaşi lucru ca şi tine trebuie să adaugi, într-un fel sau altul valoare produselor sau serviciilor tale. Să aibă un "ceva" în plus, care să determine clientul să te aleagă în detrimentul celorlalţi. Valoarea asta e cu schepsis. Mulţi cred că înseamnă bani (sau măcar ceva material), pentru că nu-i duce capul mai departe de atât. Dar, de fapt, ceea ce atrage un client către o firmă ţine destul de puţin de material (îi las la o parte pe "vânătorii de chilipiruri"; pe-ăştia eu unul nici nu mi-i doresc de clienţi, sincer să fiu) şi destul de mult de partea "soft", de suflet şi atitudine.
Pe scurt, orice firmă cât de cât isteaţă care îşi alege şi formează oamenii astfel încât să fie prietenoşi, deschişi şi să-i facă pe clienţi să se simtă unici, respectaţi şi preţuiţi poate face economii monstruoase. Pentru că multă lume alege deseori să dea un ban în plus, dar să se simtă binevenit. Nu credeţi? Uitaţi-vă la bătălia iniţială a companiilor de telefonie mobilă în Marea Britanie. Liderul (Orange, la vremea aia) avea pachetele mai scumpe cu 10% până la 25% faţă de concurenţă (care a aplicat, evident, strategia "me, too!" în încercarea de a detrona liderul); şi tot avea cei mai mulţi clienţi, cu rata de creştere cea mai mare. Cum a reuşit? Orange era percepută drept "cea mai prietenoasă companie". Scumpă, dar prietenoasă. Ca atare, căutată şi cumpărată.
Cât costă campania cu care am început povestea? După ce am văzut eu, estimativ la 2.000 - 3.000 RON/zi într-un singur Carrefour. Multiplicaţi asta cu o lună şi ceva la toate magazinele reţelei din România şi-o să ajungeţi la sume monstruoase. Pentru o singură campanie din cele multe desfăşurate până acum (plus cele din viitor). Ca să nu mai zic de acriturile cu care ai de-a face când dai nas în nas cu "compania"...
Cât costa să selecteze şi să antreneze oamenii potriviţi pentru punctele BRDF / BRD de lucru cu publicul? Timp, câteva mii de euro (sub 20.000 în tot cazul) dar - mai ales, şi aici e durerea - capacitatea unui manager de vedea dincolo de lungul nasului.
Or la noi în ţară gândirea strategică e marfă rară şi, din păcate, fără nici o valoare...
joi, 28 ianuarie 2010
Există şi liberali care susţin valori non-liberale?
Cristina Pocora este deputat PNL de Feteşti. O domnişoară activă în spaţiul public, puţin politicianistă dar în general simpatică mie (în sensul în care de obicei pot înghiţi, dacă nu chiar susţine, poziţiile adoptate de ea). O domnişoară pe care eu am plasat-o ferm în partea cu plus a Parlamentului.
Dar - pentru că aşa se întâmplă - trebuia şi ea să-şi dea cu stângul în dreptul, ca să demonstreze că până şi oamenii deştepţi au momentele lor întunecate. Iar Cristina Pocora s-a trezit că a depus la CNA o sesizare (care a şi fost acceptată, iar CNA a dat o decizie în acest sens) împotriva... emisiunilor proaste? Nu. A celor maneliste / manelizante? Nu. Împotriva "analiştilor" pupincurişti care se maschează în "independenţi"? Nu. Ci împotriva... unui spot publicitar! A unui spot plătit de o companie privată, care rulează contra cost (şi) la televiziuni private (nu ştiu de TVR, da' nici ca ar conta) şi care promovează interese legale private.
Că un deputat liberal a făcut aşa ceva, deja e monstruos. Că se şi laudă cu "succesul" nu e decât cireaşa de pe tort. Că eu mă indignez inutil... e, ăsta e deja un defect de-al meu.
Şi, în fond, ce-i aşa rău? mă puteţi întreba. Spotul e destul de prost, produsul promovat intră în categoria junk-food, aşadar de ce atâta agitaţie?
Nu pentru spot sau produs în sine, nu. Şi în ochii mei agenţia care l-a propus şi omul de la producător care l-a aprobat ar trebui să-şi dea demisia pentru lipsă de profesionalism. Totodată, însă, şi domnişoara Pocora ar trebui să-şi dea demisia din PNL timp de cinci minute, pentru că aici discutăm de principii.
Pentru mine, libertatea de expresie e cu da/nu. Nu există "libertate de expresie până aici" în nici o circumstanţă. Nu-mi place ce zic unii; urăsc poziţiile (politice, sociale, filosofice) adoptate de alţii. Dar sentimentele mele nu au legătură cu libertatea lor de a-şi expune şi susţine ideile, chiar şi extrem de nocive. Pentru că nu ideile fac rău - oamenii fac rău. Avem responsabilitate individual, în faţa legii penale şi a celei morale. Cine greşeşte, plăteşte. Aşadar, dacă faptă nu e, de unde pedeapsă?
În plus, domnişoara Pocora şi-a asumat un rol discutabil, de "gardian moral" al "tineretului" care, în opinia ei, e suficient de prost încât nu poate decide singur ce e bine şi ce e rău şi - ca atare - are nevoie de un păzitor care să-i îndrume. Nu-i aşa că, în mic, vă duce aminte de Băsescu? De Ceauşescu? De Hitler? Fiecare dintre aceste figuri sinistre pretinde că face bine luând decizii în numele câte unui grup (poporul sau o parte a acestuia).
De unde ştie domnişoara în cauză că morala ei e cea potrivită? Cine a numit-o înger păzitor? Cine i-a confirmat că legile morale care o ghidează sunt corecte 100% şi cine i-a confirmat îndreptăţirea de a decide de una singură pentru o categorie întreagă de cetăţeni? Este ea pregătită să-şi asume personal consecinţele, dacă se dovedeşte că decizia ei este eronată?
Ca să nu mai spun cât de penibil mi se pare să ai aceeaşi poziţie ca şi sindicatul poliţiştilor...
Prea multe întrebări pentru o domnişoară prea doritoare să se afirme, ştiu. Dar dacă nu eu, cine? Şi dacă nu acum, când?
Dar - pentru că aşa se întâmplă - trebuia şi ea să-şi dea cu stângul în dreptul, ca să demonstreze că până şi oamenii deştepţi au momentele lor întunecate. Iar Cristina Pocora s-a trezit că a depus la CNA o sesizare (care a şi fost acceptată, iar CNA a dat o decizie în acest sens) împotriva... emisiunilor proaste? Nu. A celor maneliste / manelizante? Nu. Împotriva "analiştilor" pupincurişti care se maschează în "independenţi"? Nu. Ci împotriva... unui spot publicitar! A unui spot plătit de o companie privată, care rulează contra cost (şi) la televiziuni private (nu ştiu de TVR, da' nici ca ar conta) şi care promovează interese legale private.
Că un deputat liberal a făcut aşa ceva, deja e monstruos. Că se şi laudă cu "succesul" nu e decât cireaşa de pe tort. Că eu mă indignez inutil... e, ăsta e deja un defect de-al meu.
Şi, în fond, ce-i aşa rău? mă puteţi întreba. Spotul e destul de prost, produsul promovat intră în categoria junk-food, aşadar de ce atâta agitaţie?
Nu pentru spot sau produs în sine, nu. Şi în ochii mei agenţia care l-a propus şi omul de la producător care l-a aprobat ar trebui să-şi dea demisia pentru lipsă de profesionalism. Totodată, însă, şi domnişoara Pocora ar trebui să-şi dea demisia din PNL timp de cinci minute, pentru că aici discutăm de principii.
Pentru mine, libertatea de expresie e cu da/nu. Nu există "libertate de expresie până aici" în nici o circumstanţă. Nu-mi place ce zic unii; urăsc poziţiile (politice, sociale, filosofice) adoptate de alţii. Dar sentimentele mele nu au legătură cu libertatea lor de a-şi expune şi susţine ideile, chiar şi extrem de nocive. Pentru că nu ideile fac rău - oamenii fac rău. Avem responsabilitate individual, în faţa legii penale şi a celei morale. Cine greşeşte, plăteşte. Aşadar, dacă faptă nu e, de unde pedeapsă?
În plus, domnişoara Pocora şi-a asumat un rol discutabil, de "gardian moral" al "tineretului" care, în opinia ei, e suficient de prost încât nu poate decide singur ce e bine şi ce e rău şi - ca atare - are nevoie de un păzitor care să-i îndrume. Nu-i aşa că, în mic, vă duce aminte de Băsescu? De Ceauşescu? De Hitler? Fiecare dintre aceste figuri sinistre pretinde că face bine luând decizii în numele câte unui grup (poporul sau o parte a acestuia).
De unde ştie domnişoara în cauză că morala ei e cea potrivită? Cine a numit-o înger păzitor? Cine i-a confirmat că legile morale care o ghidează sunt corecte 100% şi cine i-a confirmat îndreptăţirea de a decide de una singură pentru o categorie întreagă de cetăţeni? Este ea pregătită să-şi asume personal consecinţele, dacă se dovedeşte că decizia ei este eronată?
Ca să nu mai spun cât de penibil mi se pare să ai aceeaşi poziţie ca şi sindicatul poliţiştilor...
Prea multe întrebări pentru o domnişoară prea doritoare să se afirme, ştiu. Dar dacă nu eu, cine? Şi dacă nu acum, când?
marți, 26 ianuarie 2010
Suntem rezultatul alegerilor noastre
Trăiesc cu ideea că există liber-arbitru. Că, în interiorul unui "teritoriu destinat" poţi face din tine ce vrei; şi că, dacă eşti tare, poţi chiar ieşi din acest teritoriu, transformându-te în altceva, la alegere.
Poate mai mult decât personalitatea, temperamentul sau predestinarea, ceea ce alegi să faci din tine te defineşte. Nu neapărat ce reuşeşti - alegerea în sine determină drumul. De multe ori nici măcar nu-ţi dai seama (decât poate mult mai târziu) că drumul tău a fost ales de tine. Şi că, ipso facto, recriminările la adresa destinului sunt inutile (deşi chiar şi transferul de responsabilitate către o instanţă superioară e o alegere).
Analiza post-factum nu e simplă şi uneori doare. Asumarea responsabilităţii în evoluţia proprie te arată cum eşti, iar asta nu e comod. Dar, dacă nu o faci din când în când, continui să alegi la întâmplare. Ca, după asta, să te plângi că "n-ai avut de ales". Pe naiba! Ai întotdeauna de ales; nu ai întotdeauna curajul necesar alegerii.
Acum extraordinar de mulţi ani, imediat după o despărţire dureroasă de prima mea dragoste adolescentină, am citit - absolut întâmplător - "Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război", în condiţiile în care încă sufeream cumplit după Marea Mea Iubire (care, evident, se plictisise de adoraţie platonică şi s-a îndreptat către un băiat care... să-i ofere şi ei ceva senzaţii, ce naiba!). Atunci, pe loc, am decis că pentru mine succesul în viaţă înseamnă o familie fericită. La naiba cu cariera, banii, socialul! Familie - sau nimic. Şi toată viaţa mea, de atunci, s-a desfăşurat sub acest imperativ.
Acum aproape 20 de ani am avut un şef - primul din viaţa mea profesională - care ne-a declarat textual "I keep my men like mushrooms: in dark, in shit and whoever rises his head gets it chopped off". Fără pic de emoţie în glas - acesta era crezul lui managerial. Atunci, pe loc, am decis că dacă voi fi vreodată şef voi face în aşa fel încât oamenii să vină cu plăcere la serviciu şi să dorească - să dorească, nu să fie obligaţi - să dea tot ce au mai bun pentru firmă.
Prima alegere m-a ajutat să-mi păstrez echilibrul în toţi aceşti ani, marcaţi de nebunie, ispite şi oameni în jur care-au luat-o razna la un moment dat. A doua alegere m-a ajutat să devin ce sunt ca profesionist. Împreună, mă definesc în calitate de om.
Am făcut, evident, şi o mulţime de alegeri proaste. Dar sunt ale mele şi al naibii să fiu dacă regret vreuna! Pentru că eu am ales, cu multă vreme în urmă, să fiu rezultatul propriilor mele alegeri. Iar acum ştiu că, astfel gândind, sunt de multe ori cel care face valul să mişte şi nu un biet gunoi târât de val.
Poate mai mult decât personalitatea, temperamentul sau predestinarea, ceea ce alegi să faci din tine te defineşte. Nu neapărat ce reuşeşti - alegerea în sine determină drumul. De multe ori nici măcar nu-ţi dai seama (decât poate mult mai târziu) că drumul tău a fost ales de tine. Şi că, ipso facto, recriminările la adresa destinului sunt inutile (deşi chiar şi transferul de responsabilitate către o instanţă superioară e o alegere).
Analiza post-factum nu e simplă şi uneori doare. Asumarea responsabilităţii în evoluţia proprie te arată cum eşti, iar asta nu e comod. Dar, dacă nu o faci din când în când, continui să alegi la întâmplare. Ca, după asta, să te plângi că "n-ai avut de ales". Pe naiba! Ai întotdeauna de ales; nu ai întotdeauna curajul necesar alegerii.
Acum extraordinar de mulţi ani, imediat după o despărţire dureroasă de prima mea dragoste adolescentină, am citit - absolut întâmplător - "Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război", în condiţiile în care încă sufeream cumplit după Marea Mea Iubire (care, evident, se plictisise de adoraţie platonică şi s-a îndreptat către un băiat care... să-i ofere şi ei ceva senzaţii, ce naiba!). Atunci, pe loc, am decis că pentru mine succesul în viaţă înseamnă o familie fericită. La naiba cu cariera, banii, socialul! Familie - sau nimic. Şi toată viaţa mea, de atunci, s-a desfăşurat sub acest imperativ.
Acum aproape 20 de ani am avut un şef - primul din viaţa mea profesională - care ne-a declarat textual "I keep my men like mushrooms: in dark, in shit and whoever rises his head gets it chopped off". Fără pic de emoţie în glas - acesta era crezul lui managerial. Atunci, pe loc, am decis că dacă voi fi vreodată şef voi face în aşa fel încât oamenii să vină cu plăcere la serviciu şi să dorească - să dorească, nu să fie obligaţi - să dea tot ce au mai bun pentru firmă.
Prima alegere m-a ajutat să-mi păstrez echilibrul în toţi aceşti ani, marcaţi de nebunie, ispite şi oameni în jur care-au luat-o razna la un moment dat. A doua alegere m-a ajutat să devin ce sunt ca profesionist. Împreună, mă definesc în calitate de om.
Am făcut, evident, şi o mulţime de alegeri proaste. Dar sunt ale mele şi al naibii să fiu dacă regret vreuna! Pentru că eu am ales, cu multă vreme în urmă, să fiu rezultatul propriilor mele alegeri. Iar acum ştiu că, astfel gândind, sunt de multe ori cel care face valul să mişte şi nu un biet gunoi târât de val.
vineri, 22 ianuarie 2010
It's the institutions, ya stupid!
Îmi plac paralelele între stat şi o companie privată. De multe ori sunt exemplificări perfecte ale erorilor statale, pentru că o firmă este orientată către eficienţă şi rezultate şi multe mecanisme pot fi uşor adaptate şi în domeniul public.
Există, însă, o dimensiune în care paralelismul dispare: mecanismele decizionale. O firmă nu este o democraţie; acolo există un cineva (nominal sau nenominal, dar fizic existent) care bagă bani şi vrea profit. Cei care bagă doar muncă şi care primesc salarii pentru asta nu (prea) au multe de spus (mă rog, discuţia asta e mult mai lungă; s-o lăsăm aşa pentru moment).
Un stat, însă, nu poate funcţiona la fel. Măcar din pricini de magnitudine, şi tot de impune o altă soluţie, pentru că problemele unui stat sunt atât de multe, de mari şi cu impact atât de nimicitor încât nici nu poate fi vorba, în afara unei dictaturi tembele, ca un singur om sau un grup redus de oameni să conducă de capul lor.
De-aia o democraţie sănătoasă la cap nu se bazează pe oameni decât într-o măsură redusă. "Pe oameni" însemnând că nu există Mesia. Veste proastă, o, voi violeţi neciuruiţi: într-o ţară normală nu există Salvatorul De Comunism Şi Mogulime.
Şi-atunci, cum facem? Dacă nu oamenii, ce anume face un sistem democratic să funcţioneze... democratic?
Răspunsul, simplu în vorbe şi dificil al naibii în realitate, este: instituţii.
Da, o, voi, pitecantropi movulii manelizaţi până la pancreas de Guţă Parizer şi Vali Tornadă: n-ar trebui să conteze cum îl cheamă pe prostul din capul satului, vorba lui Nea Mărin; ar trebui să conteze cum ştiu să lucreze instituţiile alea atât de des invocate şi atât de puternic subminate de Pitecantropul Alfa: parlamentul ăla hulit şi chiulangiu (offtopic, mie mi se pare că Parlamentul este singura instituţie care manifestă un trend pozitiv în ultimii doi ani, şi asta graţie în principal tinerilor parlamentari PNL şi - într-o măsură mai mică - PSD), Guvernul etc.
Reglarea economiei, de exemplu, n-are cum să fie opera unui om, fie el George Soros. Că nimeni pe lumea asta n-are cuprinderea necesară. De-aia există consilieri (pe care cei cu scaun la cap îi şi ascultă, dacă tot îi plătesc), de-aia există structuri, de-aia există instituţii. Ca să facă ceea ce un singur om nu poate.
Dacă instituţiile sunt puternice, poa' să vină comunistul lumii din jungla angoleză să fure tronul violet de sub tuhăsu' asimetric; nu poate face nimic special, structurile specializate (precum Guvernul, Parlamentul şi Curtea Constituţională) îl pot împiedica să facă rău şi-l pot chiar sili să facă bine, în ciuda convingerilor sale personale. Vreţi un exemplu? Luaţi-l pe Obama: cel mai puternic om din lume, într-un sistem în care el e practic "il capo di tutti capi", de un an şi ceva este nevoit să se căciulească în Congres pentru o biată lege a sistemului de sănătate.
Dar noi, ca de obicei, nu avem instituţii; avem cartoane pictate prost, ca butaforia unei piese de teatru "revoluţionare" dintr-un cămin cultural sătesc din Vaslui. Sau, dacă mă gândesc mai bine, îi nedreptăţesc pe bieţii vasluieni: nici măcar ei n-ar accepta o astfel de performanţă decât dacă e însoţită de o doză zdravănă de ţuică.
Există, însă, o dimensiune în care paralelismul dispare: mecanismele decizionale. O firmă nu este o democraţie; acolo există un cineva (nominal sau nenominal, dar fizic existent) care bagă bani şi vrea profit. Cei care bagă doar muncă şi care primesc salarii pentru asta nu (prea) au multe de spus (mă rog, discuţia asta e mult mai lungă; s-o lăsăm aşa pentru moment).
Un stat, însă, nu poate funcţiona la fel. Măcar din pricini de magnitudine, şi tot de impune o altă soluţie, pentru că problemele unui stat sunt atât de multe, de mari şi cu impact atât de nimicitor încât nici nu poate fi vorba, în afara unei dictaturi tembele, ca un singur om sau un grup redus de oameni să conducă de capul lor.
De-aia o democraţie sănătoasă la cap nu se bazează pe oameni decât într-o măsură redusă. "Pe oameni" însemnând că nu există Mesia. Veste proastă, o, voi violeţi neciuruiţi: într-o ţară normală nu există Salvatorul De Comunism Şi Mogulime.
Şi-atunci, cum facem? Dacă nu oamenii, ce anume face un sistem democratic să funcţioneze... democratic?
Răspunsul, simplu în vorbe şi dificil al naibii în realitate, este: instituţii.
Da, o, voi, pitecantropi movulii manelizaţi până la pancreas de Guţă Parizer şi Vali Tornadă: n-ar trebui să conteze cum îl cheamă pe prostul din capul satului, vorba lui Nea Mărin; ar trebui să conteze cum ştiu să lucreze instituţiile alea atât de des invocate şi atât de puternic subminate de Pitecantropul Alfa: parlamentul ăla hulit şi chiulangiu (offtopic, mie mi se pare că Parlamentul este singura instituţie care manifestă un trend pozitiv în ultimii doi ani, şi asta graţie în principal tinerilor parlamentari PNL şi - într-o măsură mai mică - PSD), Guvernul etc.
Reglarea economiei, de exemplu, n-are cum să fie opera unui om, fie el George Soros. Că nimeni pe lumea asta n-are cuprinderea necesară. De-aia există consilieri (pe care cei cu scaun la cap îi şi ascultă, dacă tot îi plătesc), de-aia există structuri, de-aia există instituţii. Ca să facă ceea ce un singur om nu poate.
Dacă instituţiile sunt puternice, poa' să vină comunistul lumii din jungla angoleză să fure tronul violet de sub tuhăsu' asimetric; nu poate face nimic special, structurile specializate (precum Guvernul, Parlamentul şi Curtea Constituţională) îl pot împiedica să facă rău şi-l pot chiar sili să facă bine, în ciuda convingerilor sale personale. Vreţi un exemplu? Luaţi-l pe Obama: cel mai puternic om din lume, într-un sistem în care el e practic "il capo di tutti capi", de un an şi ceva este nevoit să se căciulească în Congres pentru o biată lege a sistemului de sănătate.
Dar noi, ca de obicei, nu avem instituţii; avem cartoane pictate prost, ca butaforia unei piese de teatru "revoluţionare" dintr-un cămin cultural sătesc din Vaslui. Sau, dacă mă gândesc mai bine, îi nedreptăţesc pe bieţii vasluieni: nici măcar ei n-ar accepta o astfel de performanţă decât dacă e însoţită de o doză zdravănă de ţuică.
miercuri, 20 ianuarie 2010
N-avem
N-avem sisteme de nici o culoare. O bucată de vreme m-am păcălit pe mine însumi să cred că n-avem sisteme şi că, dacă le-am avea, am putea rezolva măcar problemele mai grele ale ţării. Dar am intrat în UE şi-am importat de-acolo sisteme cu ghiotura. Le-am importat tale quale şi le-am aplicat nediscriminatoriu, ca pe reţetele de şamanism fără şaman disponibil. Nema rezultate, evident. Suntem tot ce am fost şi chiar mai rău.
N-avem oameni. M-am mângâiat cu speranţa oarbă că, dacă am avea oameni (şi România a dat istoriei câţiva mari oameni de stat, care au îndoit istoria rea a acestui petic de glod) poate că am avea o şansă. Ultimul s-a stins în 1995. Odată cu Domnul Corneliu Coposu a murit şi speranţa mea. După el au rămas doar firimituri, gunoaie şi gândaci de bălegar.
N-avem speranţă. Fără sisteme şi fără oameni, fără conştiinţă civică şi cojones, lipsiţi de reflexul comun de autoapărare, lăsându-ne îndobitociţi de propagandă groasă, mâloasă, ne-am vândut viitorul pe 30 de arginţi calpi, o găleată şi o giacă. Poate aş fi spus "mi-au vândut viitorul", dar nu sunt deloc sigur că eu n-am nici o vină - în fond, în afara prietenilor mei, pe cine am încercat să avertizez despre îndobitocirea programatică la care suntem supuşi?
N-avem viitor. I-am cântat prohodul cu voci false de bocitoare vesele, pe ritm de manele şi acompaniaţi de 44 de pahare; i-am aruncat pământ peste coşciug cu veselia tâmpă cu care avem istoricul obicei de a ne tăia cu spor craca naţională de sub picioarele comune.
N-avem decât să ne trăim viaţa pe care ne-am ales-o.
N-avem oameni. M-am mângâiat cu speranţa oarbă că, dacă am avea oameni (şi România a dat istoriei câţiva mari oameni de stat, care au îndoit istoria rea a acestui petic de glod) poate că am avea o şansă. Ultimul s-a stins în 1995. Odată cu Domnul Corneliu Coposu a murit şi speranţa mea. După el au rămas doar firimituri, gunoaie şi gândaci de bălegar.
N-avem speranţă. Fără sisteme şi fără oameni, fără conştiinţă civică şi cojones, lipsiţi de reflexul comun de autoapărare, lăsându-ne îndobitociţi de propagandă groasă, mâloasă, ne-am vândut viitorul pe 30 de arginţi calpi, o găleată şi o giacă. Poate aş fi spus "mi-au vândut viitorul", dar nu sunt deloc sigur că eu n-am nici o vină - în fond, în afara prietenilor mei, pe cine am încercat să avertizez despre îndobitocirea programatică la care suntem supuşi?
N-avem viitor. I-am cântat prohodul cu voci false de bocitoare vesele, pe ritm de manele şi acompaniaţi de 44 de pahare; i-am aruncat pământ peste coşciug cu veselia tâmpă cu care avem istoricul obicei de a ne tăia cu spor craca naţională de sub picioarele comune.
N-avem decât să ne trăim viaţa pe care ne-am ales-o.
luni, 18 ianuarie 2010
Am făcut ceva eu, şi nu ştiu??
Prieteni, sunt un răsfăţat al Domnului! Ameţitor de repede (şi oarecum neaşteptat, ca să fiu sincer) număr încă un suflet tânăr care a ales, în deplină cunoştinţă de cauză, să se deschidă către mine.
Da, prieteni. Am imensul privilegiu să fi fost ales nu de unul, ci de doi copii minunaţi pentru a le fi Prieten. Pentru a-i ajuta să treacă de la copilărie la maturitate. Un fel de moaşă de suflete, ca să zic aşa.
De data asta e un băiat (auzi, Innu?); un copil nemaipomenit, cu minte brici şi cu adâncimi interioare care te ameţesc doar privindu-le, nemite să le mai şi trăieşti. Puţin introvertit (ceea ce spune multe despre efortul pe care a fost nevoit să îl depună pentru a se convinge pe sine însuşi să aibă încredere într-un străin), încearcă să se auto-definească şi nu prea are la îndemână "cuvintele" necesare. Pe care cred că va trebui să îl ajut eu să şi le găsească.
Responsabilitatea mea a devenit brusc dublă; bucuria a crescut înmiit. Din nou, cu grijă maximă, am de descoperit un teritoriu minunat, neexplorat, ale cărui frumuseţi sunt dator să le prezerv.
Merg ca pe ouă (de fapt, expresia este inadecvată, ouăle sunt mult mai rezistente decât configuraţia interioară a unui tânăr care-şi caută locul în viaţă). Dar nu cred că există, pentru mine, sentiment mai plin, mai înălţător decât să am şansa să contribui la înflorirea unui om.
Poate am făcut ceva bun într-o viaţă anterioară, şi Domnul mă recompensează astfel; sau poate va trebui să plătesc această bucurie imensă altfel. Nu ştiu, dar - indiferent care e situaţia - posibilitatea, care mi se oferă acum, de a-mi împlini destinul este o şansă pe care puţini o au în viaţă.
Sper doar să merit această şansă.
Da, prieteni. Am imensul privilegiu să fi fost ales nu de unul, ci de doi copii minunaţi pentru a le fi Prieten. Pentru a-i ajuta să treacă de la copilărie la maturitate. Un fel de moaşă de suflete, ca să zic aşa.
De data asta e un băiat (auzi, Innu?); un copil nemaipomenit, cu minte brici şi cu adâncimi interioare care te ameţesc doar privindu-le, nemite să le mai şi trăieşti. Puţin introvertit (ceea ce spune multe despre efortul pe care a fost nevoit să îl depună pentru a se convinge pe sine însuşi să aibă încredere într-un străin), încearcă să se auto-definească şi nu prea are la îndemână "cuvintele" necesare. Pe care cred că va trebui să îl ajut eu să şi le găsească.
Responsabilitatea mea a devenit brusc dublă; bucuria a crescut înmiit. Din nou, cu grijă maximă, am de descoperit un teritoriu minunat, neexplorat, ale cărui frumuseţi sunt dator să le prezerv.
Merg ca pe ouă (de fapt, expresia este inadecvată, ouăle sunt mult mai rezistente decât configuraţia interioară a unui tânăr care-şi caută locul în viaţă). Dar nu cred că există, pentru mine, sentiment mai plin, mai înălţător decât să am şansa să contribui la înflorirea unui om.
Poate am făcut ceva bun într-o viaţă anterioară, şi Domnul mă recompensează astfel; sau poate va trebui să plătesc această bucurie imensă altfel. Nu ştiu, dar - indiferent care e situaţia - posibilitatea, care mi se oferă acum, de a-mi împlini destinul este o şansă pe care puţini o au în viaţă.
Sper doar să merit această şansă.
miercuri, 13 ianuarie 2010
6-12-2009
"Dar îmi dau seama că oamenii nu pot suporta prea multă realitate. Cele mai multe vieţi nu sunt decât o fugă de sine însuşi. Cei mai mulţi oameni preferă "adevărul staulului". Îşi vâră capul în iesle şi rumegă mulţumiţi până în ziua morţii. Iar alţii îi folosesc pentru propriile lor scopuri. Niciodată nu părăsesc staulul, niciodată nu ridică capul pentru a fi ei înşişi."
Frank Herbert, Copiii Dunei vol.I
Mai e nevoie de cuvinte?
Frank Herbert, Copiii Dunei vol.I
Mai e nevoie de cuvinte?
luni, 11 ianuarie 2010
Poveste de suflet
Prieteni, în lumea noastră de oglinzi strâmbe, măşti groteşti şi haite de şobolani, minunile sunt rare. Pe mine m-a dăruit Dumnezeu (pentru a treia oară în viaţă!) cu un miracol de inimă şi suflet. Şi - ca de fiecare dată - am rămas fără cuvinte în faţa frumuseţii cu care ne-a dăruit El şi de care ne batem joc zilnic.
Întâmplarea a făcut să cunosc o tânără domnişoară. Şi să petrec - de nevoie, în ultimele trei luni şi jumătate - destul de mult timp cu ea. Arătoasă, deşteaptă, "bunoacă" (cum zic golanii la mine în cartier), cu mintea sprinţară şi cuvintele la ea, ce mai, o încântare de fată.
(Ho, perverşilor îmbătrâniţi în rele! Mai că-mi poate fi copil, e mai mare decât Popescu jr. cu doar doi ani şi jumătate, nu vă gândiţi la prostii!)
Aşadar, o companie încântătoare pentru ore lungi şi, de ce să nu recunosc, obositoare. Şi care m-a făcut curios: "faţada este plăcută, OK; ce se ascunde dincolo de ea?"
Am plecat în explorare cu sentimentul pe care probabil l-a avut Dr Livingstone în căutarea sa după izvorul Nilului. Nu e uşor lucru să pătrunzi în intimitatea altui om. Mulţi au nevoie de o viaţă întreagă - şi nici atunci nu reuşesc. Eu aveam la dispoziţie doar câteva pauze de 2 ţigări în fiecare zi - şi o imensă determinare. Sunt îndrăgostit de oamenii care prezintă potenţial - cei care "ameninţă" să devină Oameni cu minte, suflet, bogăţie şi frumuseţe interioare; Oameni, la care alţii să se uite cu băgare de seamă, învăţând.
Oh, am rătăcit de multe ori cărarea. Am spus lucruri greşite, care au făcut-o să se strângă precum un arici. Am dat cu barda fără să vreau. Am ieşit în decor, cu glumiţe aiurea.
Fiecare eşec de acest fel îmi luminează, însă, drumul. Şi mă ajută să găsesc direcţia potrivită. Cu fiecare întâlnire (de fiecare dată mai lungă, mai plină, mai interesantă pe zi ce trecea), peisajul interior al unui suflet de om mi se deschidea mai mult. Iar eu mă apropiam de grădina interioară, de Oraşul Interzis, de locul în care un străin nu poate intra decât printr-un nesperat privilegiu acordat cu imperială generozitate de către gazdă.
E un gest de supremă încredere în acel străin - şi mai întotdeauna riscant. De câte ori v-aţi deschis în faţa unui prieten, pentru a descoperi cu durere că nu a meritat? Eu pot înţelege de ce oamenii fac acest lucru din ce în ce mai rar - dar nu pot decât să plâng la troiţa morţii sincerităţii şi încrederii.
Ei bine, eu am avut acest nesperat privilegiu. Sunt în situaţia străinului invitat în locul Unic - în suflet. Minunea asta mă umple de fiecare dată de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Nu cred să existe pe lumea asta loc mai frumos decât în sufletul omului; şi nu cred să existe victorie mai mare în faţa nimicniciei condiţiei noastre de pasageri, trecători prin viaţă, decât să ajuţi un om să se deschidă către tine, să admită că e vulnerabil, imperfect, mic şi speriat. În lumea exterioară, de carcase de titan şi măşti de spectacol de groază, acestea sunt greşeli; în lumea mea, ele sunt orhideele, crinii, palmierii mei. Sunt ceea ce îmi face viaţa să merite trăită între semenii mei şi nu în sihăstrie. Mai mult decât atât nu-ţi poţi dori; poate doar să contribui direct la înmugurirea, înflorirea şi evoluţia unui om. Iar cei mai mulţi nu reuşesc asta nici măcar cu propria progenitură.
Prieteni, sunt un răsfăţat al sorţii. Prin graţia Domnului, un suflet de copil a decis că poate avea încredere în mine. Sunt un privilegiat; dar, oh, câtă responsabilitate pune asta pe umerii mei! De azi încolo, "a merge pe ca ouă" devine un biet eufemism. "Eu nu distrug corola de minuni a lumii", zicea Lucian Blaga. Eu mă simt imens de dator să-i urmez îndemnul. Sufletul unui om e o construcţie atât de delicată încât o boare de vânt îl poate răvăşi. Fiecare gest, fiecare cuvânt poate avea consecinţe grele. Iar eu ştiu bine că încrederea se câştigă - sau se pierde - mereu, cu fiecare gest, cu fiecare vorbă, cu fiecare privire.
Astfel de întâmplări, prietenii mei, alcătuiesc modul în care îmi hrănesc eu sufletul pe acest pământ. Ii mulţumesc Domnului că nu m-a lăsat flămând. Om fiind, nu pot decât să Îi promit că mă voi strădui să nu Îi stric munca.
Întâmplarea a făcut să cunosc o tânără domnişoară. Şi să petrec - de nevoie, în ultimele trei luni şi jumătate - destul de mult timp cu ea. Arătoasă, deşteaptă, "bunoacă" (cum zic golanii la mine în cartier), cu mintea sprinţară şi cuvintele la ea, ce mai, o încântare de fată.
(Ho, perverşilor îmbătrâniţi în rele! Mai că-mi poate fi copil, e mai mare decât Popescu jr. cu doar doi ani şi jumătate, nu vă gândiţi la prostii!)
Aşadar, o companie încântătoare pentru ore lungi şi, de ce să nu recunosc, obositoare. Şi care m-a făcut curios: "faţada este plăcută, OK; ce se ascunde dincolo de ea?"
Am plecat în explorare cu sentimentul pe care probabil l-a avut Dr Livingstone în căutarea sa după izvorul Nilului. Nu e uşor lucru să pătrunzi în intimitatea altui om. Mulţi au nevoie de o viaţă întreagă - şi nici atunci nu reuşesc. Eu aveam la dispoziţie doar câteva pauze de 2 ţigări în fiecare zi - şi o imensă determinare. Sunt îndrăgostit de oamenii care prezintă potenţial - cei care "ameninţă" să devină Oameni cu minte, suflet, bogăţie şi frumuseţe interioare; Oameni, la care alţii să se uite cu băgare de seamă, învăţând.
Oh, am rătăcit de multe ori cărarea. Am spus lucruri greşite, care au făcut-o să se strângă precum un arici. Am dat cu barda fără să vreau. Am ieşit în decor, cu glumiţe aiurea.
Fiecare eşec de acest fel îmi luminează, însă, drumul. Şi mă ajută să găsesc direcţia potrivită. Cu fiecare întâlnire (de fiecare dată mai lungă, mai plină, mai interesantă pe zi ce trecea), peisajul interior al unui suflet de om mi se deschidea mai mult. Iar eu mă apropiam de grădina interioară, de Oraşul Interzis, de locul în care un străin nu poate intra decât printr-un nesperat privilegiu acordat cu imperială generozitate de către gazdă.
E un gest de supremă încredere în acel străin - şi mai întotdeauna riscant. De câte ori v-aţi deschis în faţa unui prieten, pentru a descoperi cu durere că nu a meritat? Eu pot înţelege de ce oamenii fac acest lucru din ce în ce mai rar - dar nu pot decât să plâng la troiţa morţii sincerităţii şi încrederii.
Ei bine, eu am avut acest nesperat privilegiu. Sunt în situaţia străinului invitat în locul Unic - în suflet. Minunea asta mă umple de fiecare dată de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Nu cred să existe pe lumea asta loc mai frumos decât în sufletul omului; şi nu cred să existe victorie mai mare în faţa nimicniciei condiţiei noastre de pasageri, trecători prin viaţă, decât să ajuţi un om să se deschidă către tine, să admită că e vulnerabil, imperfect, mic şi speriat. În lumea exterioară, de carcase de titan şi măşti de spectacol de groază, acestea sunt greşeli; în lumea mea, ele sunt orhideele, crinii, palmierii mei. Sunt ceea ce îmi face viaţa să merite trăită între semenii mei şi nu în sihăstrie. Mai mult decât atât nu-ţi poţi dori; poate doar să contribui direct la înmugurirea, înflorirea şi evoluţia unui om. Iar cei mai mulţi nu reuşesc asta nici măcar cu propria progenitură.
Prieteni, sunt un răsfăţat al sorţii. Prin graţia Domnului, un suflet de copil a decis că poate avea încredere în mine. Sunt un privilegiat; dar, oh, câtă responsabilitate pune asta pe umerii mei! De azi încolo, "a merge pe ca ouă" devine un biet eufemism. "Eu nu distrug corola de minuni a lumii", zicea Lucian Blaga. Eu mă simt imens de dator să-i urmez îndemnul. Sufletul unui om e o construcţie atât de delicată încât o boare de vânt îl poate răvăşi. Fiecare gest, fiecare cuvânt poate avea consecinţe grele. Iar eu ştiu bine că încrederea se câştigă - sau se pierde - mereu, cu fiecare gest, cu fiecare vorbă, cu fiecare privire.
Astfel de întâmplări, prietenii mei, alcătuiesc modul în care îmi hrănesc eu sufletul pe acest pământ. Ii mulţumesc Domnului că nu m-a lăsat flămând. Om fiind, nu pot decât să Îi promit că mă voi strădui să nu Îi stric munca.
miercuri, 6 ianuarie 2010
Pentru că…
… nu vreau nici măcar să-i mai scriu sau rostesc numele, îl poreclesc "Preşedintele morţilor". Care NU este şi al meu.
vineri, 18 decembrie 2009
Amintiri prăfuite
Se apropie aniversarea a 20 de ani de la Marea Îmbulzeală din Decembrie. Or să iasă din nou parpanghelii să plângă cu lacrimi cauciucate pe cei care au murit ca să poată ei să-şi bage mâna până dincolo de umăr. Cei care au supravieţuit se vor certa din nou cu cei care supravieţuit. Iar noi, poporul suveran, vom sta din nou prostiţi de scârbă întrebându-ne de ce trebuie să locuim în cea mai mare glumă proastă din lume.
Atunci, în decembrie 1989, aveam 22 de ani şi un copil de două luni. Eram acasă, departe de Bucureşti, privind la televizor plecarea cu elicopterul. Apoi "invazia teroriştilor" şi apelurile la "apărarea revoluţiei". Aşa că, tânăr nebun şi fără minte, m-am hotărât: mă urc în tren şi plec la facultate, în Bucureşti, să "apăr revoluţia".
Jumătatea mea, care tocmai ce alăpta viitorul naţiunii, mi-a sărit în cap: "Eşti nebun? Pleci la Bucureşti? De unul singur? Păi cu mine cum rămâne?" "Tu fată" i-am spus "avem un copil. Rămâi aici, dacă mi se-ntâmplă ceva să aibă măcar un părinte!" "Nici vorbă", mi-a răspuns (când îi intră ceva în cap, pas să o mai convingi!) "suntem împreună, trăim împreună, murim împreună". Aşa că pe la 10 noaptea ne urcam în trenul spre Bucureşti, cu gând să "apărăm revoluţia". În care scop, evident, am cumpărat bilete la preţ întreg.
În tren naşul mai întâi s-a crucit (măi copii, unde mergeţi voi la moarte?), apoi s-a mai crucit o dată (sunteţi studenţi, la ce v-aţi mai luat bilete? - pe vremea aia studenţii, percepuţi ca cei care au pornit răsturnarea lui Ceauşescu, se bucurau de o apreciere deosebită), după care ne-a lăsat în pace. Eram prea nebuni ca să mai poată înţelege ceva.
La Bucureşti ne-am adunat la facultate, în Polizu. Ne-am organizat. Am primit AKM-uri şi am început să facem de gardă. Noi, băieţii, cei cu armata făcută. Fetele alergau printr-un oraş în haos deplin, legitimate la 5 - 6 filtre "anti-terorişti", cu genţile pline de sandvişuri şi termosuri cu ceai fierbinte pentru băieţii cei eroici şi milităroşi care le salvau.
Fata mea înghiţea usturoi după usturoi şi stătea cu comprese reci, să i se oprească lactaţia. Telefoane ioc, speram doar ca bunicii să aibă grijă de copil. Şi ne alintam cu ideea că, la o adică, el măcar se va putea mândri cu doi părinţi eroi.
Apoi studenţii au devenit, brusc, duşmanii democraţiei. Şi li s-au plantat târnăcoape în capete şi bâte pe spinări.
Iar acum Boc e prim-ministru. Finis coronat opus.
Atunci, în decembrie 1989, aveam 22 de ani şi un copil de două luni. Eram acasă, departe de Bucureşti, privind la televizor plecarea cu elicopterul. Apoi "invazia teroriştilor" şi apelurile la "apărarea revoluţiei". Aşa că, tânăr nebun şi fără minte, m-am hotărât: mă urc în tren şi plec la facultate, în Bucureşti, să "apăr revoluţia".
Jumătatea mea, care tocmai ce alăpta viitorul naţiunii, mi-a sărit în cap: "Eşti nebun? Pleci la Bucureşti? De unul singur? Păi cu mine cum rămâne?" "Tu fată" i-am spus "avem un copil. Rămâi aici, dacă mi se-ntâmplă ceva să aibă măcar un părinte!" "Nici vorbă", mi-a răspuns (când îi intră ceva în cap, pas să o mai convingi!) "suntem împreună, trăim împreună, murim împreună". Aşa că pe la 10 noaptea ne urcam în trenul spre Bucureşti, cu gând să "apărăm revoluţia". În care scop, evident, am cumpărat bilete la preţ întreg.
În tren naşul mai întâi s-a crucit (măi copii, unde mergeţi voi la moarte?), apoi s-a mai crucit o dată (sunteţi studenţi, la ce v-aţi mai luat bilete? - pe vremea aia studenţii, percepuţi ca cei care au pornit răsturnarea lui Ceauşescu, se bucurau de o apreciere deosebită), după care ne-a lăsat în pace. Eram prea nebuni ca să mai poată înţelege ceva.
La Bucureşti ne-am adunat la facultate, în Polizu. Ne-am organizat. Am primit AKM-uri şi am început să facem de gardă. Noi, băieţii, cei cu armata făcută. Fetele alergau printr-un oraş în haos deplin, legitimate la 5 - 6 filtre "anti-terorişti", cu genţile pline de sandvişuri şi termosuri cu ceai fierbinte pentru băieţii cei eroici şi milităroşi care le salvau.
Fata mea înghiţea usturoi după usturoi şi stătea cu comprese reci, să i se oprească lactaţia. Telefoane ioc, speram doar ca bunicii să aibă grijă de copil. Şi ne alintam cu ideea că, la o adică, el măcar se va putea mândri cu doi părinţi eroi.
Apoi studenţii au devenit, brusc, duşmanii democraţiei. Şi li s-au plantat târnăcoape în capete şi bâte pe spinări.
Iar acum Boc e prim-ministru. Finis coronat opus.
joi, 10 decembrie 2009
Incalificabilul vot calificat
Ca şi în alte ocazii la fel de elective, şi de data asta s-au pus în discuţie varii teme legate de modul de a vota: să fie obligatoriu au ba? Să votăm doar noi, "partizanii" care încă rezistăm tuturor relelor aruncate pe capul nostru de politicieni? Ori să dăm voie celor care de prea mult bine au trecut (legal, ilegal) graniţa să ne determine soarta (pe care ei nu o împărtăşesc) de acolo, din depărtări senine? Oare n-ar fi bine să avem "greutăţi" diferite ale votului, în funcţie de muzica ascultată, numărul de clase trecute cu bunăvoinţa (dez)interesată a profesorilor, zona geografică sau tipul de localitate în care avem domiciliul de pe bucata de plastic colorat pretenţios denumită "buletin"?
După capul meu, fiecare are dreptul la un vot, pentru că - în faţa legii - toţi ar trebui să fim egali. Fiecare dintre noi are o influenţă asupra "trebilor cetăţii", la fel cum "cetatea" are influenţă asupra oricăruia dintre noi, aflători pe pământ românesc cu termen nelimitat ori numai în vacanţe.
Dar dacă avem acest drept - şi-l avem - cred de asemenea că avem obligaţia morală de a demonstra un minim de responsabilitate când ni-l exercităm. Nu putem avea pretenţia de a influenţa viaţa concetăţenilor dacă nu ne-am demonstrat întâi noi demni de a folosi acest drept. Ori, după mine, această minimă demonstraţie se face după două criterii, aplicabile simultan:
- să fii cu impozitele la zi în România;
- să demonstrezi că ştii să scrii şi să citeşti.
E adevărat, poate că aceste condiţii elimină din viaţa publică câteva categorii de cetăţeni. Eu zic însă că abia doar cei care fac această dovadă pot fi numiţi "cetăţeni". Ce cetăţean e acela care nu îşi plăteşte impozitele? Dacă nu participă la eforul general, nu are de ce să pretindă să decidă, pentru că neplata impozitelor denotă nepăsare. Iar dacă nu ştii scrie / citi, ce pretenţii de decizie informată poţi avea? Votul de mai mult decât o ştampilă pe o hârtie - e o hotărâre pentru viitor. Neinformat, nu ai cum decide corect (pentru tine, în primul rând) decât din întâmplare.
Dar să lăsăm poveştile - trăim totuşi în România, ţara lui Guţă, a lui Văru' Săndel şi a lui "Un fleac! I-am ciuruit"...
După capul meu, fiecare are dreptul la un vot, pentru că - în faţa legii - toţi ar trebui să fim egali. Fiecare dintre noi are o influenţă asupra "trebilor cetăţii", la fel cum "cetatea" are influenţă asupra oricăruia dintre noi, aflători pe pământ românesc cu termen nelimitat ori numai în vacanţe.
Dar dacă avem acest drept - şi-l avem - cred de asemenea că avem obligaţia morală de a demonstra un minim de responsabilitate când ni-l exercităm. Nu putem avea pretenţia de a influenţa viaţa concetăţenilor dacă nu ne-am demonstrat întâi noi demni de a folosi acest drept. Ori, după mine, această minimă demonstraţie se face după două criterii, aplicabile simultan:
- să fii cu impozitele la zi în România;
- să demonstrezi că ştii să scrii şi să citeşti.
E adevărat, poate că aceste condiţii elimină din viaţa publică câteva categorii de cetăţeni. Eu zic însă că abia doar cei care fac această dovadă pot fi numiţi "cetăţeni". Ce cetăţean e acela care nu îşi plăteşte impozitele? Dacă nu participă la eforul general, nu are de ce să pretindă să decidă, pentru că neplata impozitelor denotă nepăsare. Iar dacă nu ştii scrie / citi, ce pretenţii de decizie informată poţi avea? Votul de mai mult decât o ştampilă pe o hârtie - e o hotărâre pentru viitor. Neinformat, nu ai cum decide corect (pentru tine, în primul rând) decât din întâmplare.
Dar să lăsăm poveştile - trăim totuşi în România, ţara lui Guţă, a lui Văru' Săndel şi a lui "Un fleac! I-am ciuruit"...
luni, 7 decembrie 2009
O ţară schizofrenică
Indiferent cine "iese" preşedinte, rezultatul final este o ţară schizofrenică. O ţară împărţită între mitul Salvatorului, al Celui Care Dă, al Celui Care Îşi Asumă Responsabilitatea şi mitul stăpânirii propriului destin.
A-ţi lua în mâini soarta este un gest aproape de inconştienţă. Decizia frige, teama te umple de transpiraţie rece, nu dormi nopţile. Nu e simplu să-ţi fii propriul stăpân.
De aceea înţeleg teama celor cinci milioane care au preferat să transfere responsabilitatea deciziilor către un singur om. De fapt, către un singur simbol. E de departe preferabil să poţi înjura pe altcineva când îţi merge prost, decât să fii confruntat cu eşecul propriilor fapte.
O jumătate de Românie aşteaptă salvarea de la oricine altcineva decât de la sine însăşi. Asta este cea mai mare problemă a noastră. Incapacitatea de a ne asuma propriile fapte; dorinţa de a dormi bine, fără mustrări de conştiinţă, traşi la edec de altcineva. Indiferent cine-o fi acest "altcineva". Dacă pentru a atinge acest obiectiv e nevoie de Udrea, Videanu sau Boc, aşa să fie!
A-ţi lua în mâini soarta este un gest aproape de inconştienţă. Decizia frige, teama te umple de transpiraţie rece, nu dormi nopţile. Nu e simplu să-ţi fii propriul stăpân.
De aceea înţeleg teama celor cinci milioane care au preferat să transfere responsabilitatea deciziilor către un singur om. De fapt, către un singur simbol. E de departe preferabil să poţi înjura pe altcineva când îţi merge prost, decât să fii confruntat cu eşecul propriilor fapte.
O jumătate de Românie aşteaptă salvarea de la oricine altcineva decât de la sine însăşi. Asta este cea mai mare problemă a noastră. Incapacitatea de a ne asuma propriile fapte; dorinţa de a dormi bine, fără mustrări de conştiinţă, traşi la edec de altcineva. Indiferent cine-o fi acest "altcineva". Dacă pentru a atinge acest obiectiv e nevoie de Udrea, Videanu sau Boc, aşa să fie!
miercuri, 2 decembrie 2009
Paralele inegale
Iliescu: Coposu vine cu moşierii
Băsescu: Voiculescu, Vântu şi Patriciu vor să privatizeze sarea, Poşta şi Transgazul
Iliescu: Eu lupt împotriva moşierilor şi a foştilor industriaşi
Băsescu: Eu lupt împotriva mogulilor
Iliescu: Nu ne vindem ţara
Băsescu: Nu voi permite privatizările frauduloase
Iliescu: noi muncim, nu gândim
Băsescu: (măcar nu zice, deşi o aplică)
Iliescu: Chem oamenii de bine la contramanifestaţii
Băsescu: (nu zice nimic; tulburările sunt organizate de subordonaţi)
Iliescu - fost nomenclaturist comunist
Băsescu - fost nomenclaturist comunist
Barem Iliescu ştia să facă trebi d'astea, frate! Acum toate manifestaţiile "spontane" au aşa un aer amatoricesc!...
Băsescu: Voiculescu, Vântu şi Patriciu vor să privatizeze sarea, Poşta şi Transgazul
Iliescu: Eu lupt împotriva moşierilor şi a foştilor industriaşi
Băsescu: Eu lupt împotriva mogulilor
Iliescu: Nu ne vindem ţara
Băsescu: Nu voi permite privatizările frauduloase
Iliescu: noi muncim, nu gândim
Băsescu: (măcar nu zice, deşi o aplică)
Iliescu: Chem oamenii de bine la contramanifestaţii
Băsescu: (nu zice nimic; tulburările sunt organizate de subordonaţi)
Iliescu - fost nomenclaturist comunist
Băsescu - fost nomenclaturist comunist
Barem Iliescu ştia să facă trebi d'astea, frate! Acum toate manifestaţiile "spontane" au aşa un aer amatoricesc!...
vineri, 27 noiembrie 2009
Fişa postului
Puţină lume înţelege ce e aia "fişa postului"; şi mai puţini ştiu că ea defineşte ce vrei tu, ca decident, de la omul în cauză. Şi mai nimeni nu pare a şti că la fişa postului se ajunge plecând de la esenţă: ce înseamnă postul în cauză în viaţa organizaţiei şi ce aport trebuie să aibă omul la succesul organizaţiei.
Obiceiul (mă rog, obiceiul celor puţini care mai au habar de acest document) este să zică "ai de făcut aia, ailaltă şi asta pentru că aşa cred eu". Dar menirea acelui post... n-o mai ia nimeni în considerare. De-aia ajung tot felul de nechemaţi în locuri în care nu au ce căuta: morocănoşi la Relaţii cu Publicul, piţipoance la Marketing, bâlbâiţi agramaţi la Relaţii Externe.
Cam aşa stă treaba şi cu postul de preşedinte al ţării: apreciem candidaţii ca şi cum am socoti cât de "bună" e vecina de la 3; îi căutăm să fie "cu noi, dintre noi, pentru noi", "om de-al nostru, din popor", fără a ne pune vreo clipă întrebarea "bă, da' ăsta ce are de făcut?"
Ei bine, am o veste rea pentru bizoni: un om "dintre noi" n-are ce căuta acolo, sus. E poate cea mai proastă soluţie. E ca şi cum un patron incult, manelist, nespălat şi analfabet ar angaja în serviciul Relaţii Externe unul exact ca el. Păi cum să stea de vorbă un potenţial partener cu momâia puţitoare, râgâitoare şi plină de "lănţicuri" şi ghiuluri?
Mutatis mutandis, acolo sus e cam la fel. Un om din popor îşi poate pierde răbdarea fără mari consecinţe; un preşedinte n-are voie să-şi piardă răbdarea. Un om din popor are voie să fie paranoic, doar îşi enervează vecinii. Un preşedinte paranoic îşi distruge ţara. Unul "dintre noi" are dreptul să o ţină langa pe-a lui până în pânzele albe; în cel mai rău caz îşi ruinează familia şi se mută la baracă. Un preşedinte încăpăţânat îşi falimentează ţara.
Omul care reprezintă statul român trebuie să satisfacă cerinţele noastre, ale votanţilor, da. Dar el trebuie să fie acceptat în comunitatea internaţională a preşedinţilor, regilor, prim-miniştrilor, şeicilor, hanilor, foşti sau actuali, pentru că fără această acceptare nu este izolat doar el - o întreagă ţară este izolată. Iar această comunitate are reguli stricte, multe şi complicate (nu stau să discut acum dacă şi câte dintre aceste reguli sunt artificiale, absurde sau cretine, ideea e că trebuie respectate dacă nu vrei ca ţara ta să fie tăiată de la resurse). Ca atare, poa' să se manelească până dimineaţa şi să-l iubească Bercea Mondialu' cu tot 'boborul" - popularitatea în interior nu aduce automat recunoaştere în exterior. Iar potrivirea pe postul de bulibaşă nu înseamnă în nici un caz potrivirea şi pe postul de preşedinte.
Alegerile noastre stau sub semnul emoţiei. Am avut "un preşedinte pentru liniştea noastră", am avut un preşedinte "dintre noi, pentru noi", am avut un "preşedinte-jucător". N-am avut - încă - un Preşedinte.
Obiceiul (mă rog, obiceiul celor puţini care mai au habar de acest document) este să zică "ai de făcut aia, ailaltă şi asta pentru că aşa cred eu". Dar menirea acelui post... n-o mai ia nimeni în considerare. De-aia ajung tot felul de nechemaţi în locuri în care nu au ce căuta: morocănoşi la Relaţii cu Publicul, piţipoance la Marketing, bâlbâiţi agramaţi la Relaţii Externe.
Cam aşa stă treaba şi cu postul de preşedinte al ţării: apreciem candidaţii ca şi cum am socoti cât de "bună" e vecina de la 3; îi căutăm să fie "cu noi, dintre noi, pentru noi", "om de-al nostru, din popor", fără a ne pune vreo clipă întrebarea "bă, da' ăsta ce are de făcut?"
Ei bine, am o veste rea pentru bizoni: un om "dintre noi" n-are ce căuta acolo, sus. E poate cea mai proastă soluţie. E ca şi cum un patron incult, manelist, nespălat şi analfabet ar angaja în serviciul Relaţii Externe unul exact ca el. Păi cum să stea de vorbă un potenţial partener cu momâia puţitoare, râgâitoare şi plină de "lănţicuri" şi ghiuluri?
Mutatis mutandis, acolo sus e cam la fel. Un om din popor îşi poate pierde răbdarea fără mari consecinţe; un preşedinte n-are voie să-şi piardă răbdarea. Un om din popor are voie să fie paranoic, doar îşi enervează vecinii. Un preşedinte paranoic îşi distruge ţara. Unul "dintre noi" are dreptul să o ţină langa pe-a lui până în pânzele albe; în cel mai rău caz îşi ruinează familia şi se mută la baracă. Un preşedinte încăpăţânat îşi falimentează ţara.
Omul care reprezintă statul român trebuie să satisfacă cerinţele noastre, ale votanţilor, da. Dar el trebuie să fie acceptat în comunitatea internaţională a preşedinţilor, regilor, prim-miniştrilor, şeicilor, hanilor, foşti sau actuali, pentru că fără această acceptare nu este izolat doar el - o întreagă ţară este izolată. Iar această comunitate are reguli stricte, multe şi complicate (nu stau să discut acum dacă şi câte dintre aceste reguli sunt artificiale, absurde sau cretine, ideea e că trebuie respectate dacă nu vrei ca ţara ta să fie tăiată de la resurse). Ca atare, poa' să se manelească până dimineaţa şi să-l iubească Bercea Mondialu' cu tot 'boborul" - popularitatea în interior nu aduce automat recunoaştere în exterior. Iar potrivirea pe postul de bulibaşă nu înseamnă în nici un caz potrivirea şi pe postul de preşedinte.
Alegerile noastre stau sub semnul emoţiei. Am avut "un preşedinte pentru liniştea noastră", am avut un preşedinte "dintre noi, pentru noi", am avut un "preşedinte-jucător". N-am avut - încă - un Preşedinte.
miercuri, 25 noiembrie 2009
Amintiri din viitor
Să presupunem că Băsescu ia al doilea mandat. Ce se poate întâmpla?
- Johannis rămâne primar de Sibiu, dar oraşul începe să primească din ce în ce mai puţini bani de la buget;
- Negoiţă (sau altul ca el) este re-desemnat prim-ministru;
- Parlamentul cedează, PD-L are guvern minoritar şi este şicanat în (mai) orice iniţiativă legislativă (să nu uităm "profesionalismul profesorului de drept constituţional" Boc). Instabilitatea şi criza se adâncesc;
sau
- Parlamentul nu cedează, cad 2 guverne, avem alegeri anticipate. Previzibil, structura Parlamentului va fi cam aceeaşi. Instabilitatea şi criza se adâncesc. În guvern vor fi iarăşi Udrea, Videanu, Pogea et co. Sau alţii ca ei.
Să trăim bine, ha??!?
- Johannis rămâne primar de Sibiu, dar oraşul începe să primească din ce în ce mai puţini bani de la buget;
- Negoiţă (sau altul ca el) este re-desemnat prim-ministru;
- Parlamentul cedează, PD-L are guvern minoritar şi este şicanat în (mai) orice iniţiativă legislativă (să nu uităm "profesionalismul profesorului de drept constituţional" Boc). Instabilitatea şi criza se adâncesc;
sau
- Parlamentul nu cedează, cad 2 guverne, avem alegeri anticipate. Previzibil, structura Parlamentului va fi cam aceeaşi. Instabilitatea şi criza se adâncesc. În guvern vor fi iarăşi Udrea, Videanu, Pogea et co. Sau alţii ca ei.
Să trăim bine, ha??!?
luni, 23 noiembrie 2009
Pauză tehnică
Dezamăgirea e prea mare şi vine din prea multe părţi, de la rezultat la Crin însuşi. Iau o mică vacanţă, să pot digera realitatea.
LE: ca să mai pot privi în oglindă fără sa văd un dobitoc (discursul lui Crin a fost jenant) îmi aplic teoria votului util. În 6 ies şi, ţinându-mă de nas şi cu un antivomitiv în prealabil, îl votez pe Geoană. Nu neapărat anti-Băsescu (deşi e şi asta) ci pentru că PSD-ul are mai multe găşti care se controlează reciproc şi îşi mai dau peste degete. PD-L are o singură gaşcă pe care nu o trage de zgardă nimeni. Doar că de data asta nu mai am curaj să mai îndemn pe cineva să facă sau să nu facă într-un anume fel. Să-i ia dracu' pe toţi.
LE: ca să mai pot privi în oglindă fără sa văd un dobitoc (discursul lui Crin a fost jenant) îmi aplic teoria votului util. În 6 ies şi, ţinându-mă de nas şi cu un antivomitiv în prealabil, îl votez pe Geoană. Nu neapărat anti-Băsescu (deşi e şi asta) ci pentru că PSD-ul are mai multe găşti care se controlează reciproc şi îşi mai dau peste degete. PD-L are o singură gaşcă pe care nu o trage de zgardă nimeni. Doar că de data asta nu mai am curaj să mai îndemn pe cineva să facă sau să nu facă într-un anume fel. Să-i ia dracu' pe toţi.
luni, 9 noiembrie 2009
Ichneumonidae species var. romaniae
Pentru cine nu ştie, ihneumonidele sunt viespi parazite. Având un ovipozitor (canal de depunere al ouălor) foarte lung şi dur, ca un ac de seringă, ihneumonidele injectează larvele altor specii cu propriile progenituri care cresc - şi se hrănesc - în/din înseşi gazdele lor. La final, când larvele viespilor parazite sunt gata să se transforme în adulţi şi după ce au consumat toate organele interne ale gazdei, acestea părăsesc corpul în care au crescut lăsând în urmă o formă de larvă fără nimic înăuntru, o coajă goală umplută cu aer.
***
Înapoi la minunata noastră clasă politică. Democraţia este o stare ciudată a societăţii care de cele mai multe ori exclude armonia de opinii. Există câţiva poli de putere, de obicei cu tendinţe şi păreri diferite, între care se stabileşte un echilibru: nici unul nu îşi poate impune total opiniile, fiecare reuşeşte câte ceva din ce şi-a propus iar societatea se alege cu o rezultantă oarecum vectorială care îndeobşte este îndreptată către "înainte", aşa cum este definit "înaintele" în acel moment.
Ca un astfel de echilibru instabil să fie posibil, cei care au creat acest sistem au introdus în el nişte mecanisme de control, ceea ce americanii denumesc "checks and balances": parlamentul cu cele două camere ale sale, preşedinte, Curtea Constituţională, DNA, Parchet... mulţi poli de putere (putere egal capacitatea de a transforma o părere într-un fapt obligatoriu pentru întreaga naţiune) care se contrabalansează reciproc, păstrând societatea oarecum "pe linie".
Se contrabalansează, da; dar numai dacă posturile în cauză sunt ocupate de oameni puternici, care îşi înţeleg rolul şi responsabilităţile şi care sunt capabili să se ţină de ele.
Ce se întâmplă în caz contrar?
Uneori apare în vârful sistemului câte un om extrem de puternic. El, ca natură. Care este decis să-şi supună întreaga construcţie democratică, pentru a-şi vedea mai uşor scopurile atinse. Care scopuri pot fi foarte nobile, să fim bine înţeleşi, dar asta nu-i face pe aceşti oameni mai puţin periculoşi. Pentru că îşi transferă iluziile, frustrările şi confuziile personale în destinul unei întregi naţiuni. În fond, dacă sapi în istorie, ai să vezi că Hitler dorea măreţie pentru Germania, Mussolini vroia o Italie puternică...
Ei bine, cum decurg lucrurile? Omul în cauză îşi creează, în interiorul fiecărei instituţii, câte o structură paralelă, neoficială. Ca un cancer. Ca o larvă de ihneumonidă. Cât timp Omul e la putere, structura paralelă creşte şi se înmulţeşte nevăzut, deturnând energiile şi resursele instituţiei-gazdă şi conducând-o ca un extraterestru malefic care comandă un zombi.
Aici apare pentru prima dată fractura între formal (aparenţa instituţiilor) şi funcţional (ce fac de-adevăratelea oamenii care intră în componenţa acelor instituţii): dacă formal totul e în ordine (există Preşedinţi ai camerelor Parlamentului, există preşedinte de partid, există Procuror-Şef), funcţional nimic nu mai e în ordine: oamenii care deţin puterea de a transforma gândul (documente şi păreri) în fapte obligatorii pentru întreaga naţiune (legi, ordonanţe, dosare penale) acţionează în interesul Creierului şi nu după regulile care ar trebuie să constituie obligaţiile lor de serviciu. Formal, instituţiile există; funcţional, ele sunt în dizolvare, sunt blocate sau pur şi simplu nu există (în sensul în care nu mai fac nimic din ceea ce ar trebui să facă într-o societate normală la cap).
De aici încolo ţine de fiecare dintre noi, simplii spectatori, dacă suntem capabili să vedem dincolo de suprafaţă sau dacă ne lăsăm orbiţi de figuraţia instituţională. Dacă reacţionăm sau ne lăsăm duşi de teatrul ieftin al clonelor malefice.
Un exemplu (atât de limpede încât ar trebui să zgârie retina) este soarta organismului politic numit PD-L. Cu ani în urmă, PD era un partid viu, cu dispute, cu multipli lideri, cu curente interne, un organism care respira, trăia şi producea efecte. Apoi "Petre Roman eşti cel mai tare" a fost dat jos şi în PD a început construcţia mecanismelor paralele. Efectul este vizibil în aceste zile: PD nu mai e demult un partid politic care luptă pentru putere, pentru a-şi pune în aplicare ideile (bune, proaste, nu contează) de guvernare. A rămas coaja, forma, imaginea. Funcţionalitatea lui a fost redusă la sprijinirea necondiţionată a lui Traian Băsescu, indiferent ce spune, face, sau crede acesta. PD-L nu mai are demult idei proprii, nu mai are curente interne, nu mai are facţiuni, nu mai are dezbateri interne. Nu mai e viu. Structurile lui interne au fost parazitate şi mai apoi înlocuite de specimene precum Hoară, Vişan, Ridzi, Udrea, Boureanu et comp. care acţionează ca repetitoarele de ecou.
PD-L e un partid mort. O formă fără nimic înăuntru, în afara structurilor parazite care au preluat controlul. De câtă vreme nu aţi mai auzit păreri contrare celor ale Creierului emise dinspre PD-L?
Acest fenomen de parazitare-înlocuire s-a produs sub ochii noştri. PD a murit sub privirile noastre. Ce mă împiedică să cred, extinzând logica asta, că fenomene similare s-au putut petrece şi cu alte instituţii? Păi, nimic nu mă împiedică. Mi se pare chiar cu tărie că la fel se comportă DNA, Parchetul General şi - bănuiesc eu - şi "serviciile". Nu se poate? Ba se poate. Nu-ţi trebuie legiuni de zombi (fenomenul din PD-L, invazia carcalacilor, se explică prin faptul că pe un cadavru de obicei prosperă astfel de necrofagi), îţi trebuie câţiva, plasaţi în posturi-cheie. Preluarea instituţiei-zombi este un fleac după asta.
Aţi mai sesizat un alt mecanism? Creierul are zombi nu doar în instituţii; el are oameni plasaţi şi în rândul adversarilor. Care creează acolo, nevăzuţi dar periculoşi, o tumoare. Extirparea ei poate aduce moartea organismului-gazdă, dacă operaţia este amânată prea mult şi dacă acesta nu este puternic, viu, imunizat, cu circulaţie internă solidă.
Poate puţini ştiu, de exemplu, că Elena Udrea a fost membru PNL înainte de a ajunge la PD. "Liberalii lui Băsescu" au parazitat PNL, iar extirparea tumorii din corpul acestui partid i-ar fi putut produce moartea clinică (precum a păţit PNŢCD, de exemplu, deşi din alte cauze) dacă liberalii n-ar fi avut o democraţie internă suficient de bine consolidată pentru a opri hemoragia de resurse la timp.
Mai vreţi exemple? Anghel Iordănescu, Gabriel Oprea şi alţii, în interiorul PSD, de pildă. Or mai fi şi alţii, nu ştiu. Dar - interesant - PSD rezistă, printre altele, şi datorită mult-huliţilor baroni locali. Structural, PSD nu e un mamifer cu un singur creier şi o singură inimă; el seamănă mai degrabă cu o caracatiţă (dar nu în sensul obişnuit în politica noastră!), care are centri nervoşi multipli. Ca şi animalul în cauză, PSD poate pierde un întreg membru fără a muri.
Tot ceea ce v-am spus aici se întâmplă azi, printre noi, sub ochii noştri. Este motivul principal pentru care nu pot accepta încă un mandat Băsescu: cu încă 5 ani la dispoziţie, lipsit de adversari pe măsură, cu o parte din instituţii deja parazitată, cine ştie unde vom ajunge? Eu unul nu vreau să aflu pe pielea mea.
Încurajator este, însă, antidotul: ca şi în cazul celor două partide, un început de democraţie, un pic de dezbatere liberă de idei, un număr de interese contradictorii sunt vaccinuri suficiente pentru a preveni infestarea. Iar libera exprimare, libera acţiune ne vin - nu-i aşa? - natural.
Completare, 25 noiembrie: multumesc domnului Calin Popescu-Tariceanu pentru ca, la emisiunea "Sinteza Zilei" din 24/11, a confirmat mecanismul descris mai sus relatand cum i-a amenintat Basescu pe liberali ca ii distruge prin hemoragia grupului Stolojan-Flutur, in 2006 (cred).
***
Înapoi la minunata noastră clasă politică. Democraţia este o stare ciudată a societăţii care de cele mai multe ori exclude armonia de opinii. Există câţiva poli de putere, de obicei cu tendinţe şi păreri diferite, între care se stabileşte un echilibru: nici unul nu îşi poate impune total opiniile, fiecare reuşeşte câte ceva din ce şi-a propus iar societatea se alege cu o rezultantă oarecum vectorială care îndeobşte este îndreptată către "înainte", aşa cum este definit "înaintele" în acel moment.
Ca un astfel de echilibru instabil să fie posibil, cei care au creat acest sistem au introdus în el nişte mecanisme de control, ceea ce americanii denumesc "checks and balances": parlamentul cu cele două camere ale sale, preşedinte, Curtea Constituţională, DNA, Parchet... mulţi poli de putere (putere egal capacitatea de a transforma o părere într-un fapt obligatoriu pentru întreaga naţiune) care se contrabalansează reciproc, păstrând societatea oarecum "pe linie".
Se contrabalansează, da; dar numai dacă posturile în cauză sunt ocupate de oameni puternici, care îşi înţeleg rolul şi responsabilităţile şi care sunt capabili să se ţină de ele.
Ce se întâmplă în caz contrar?
Uneori apare în vârful sistemului câte un om extrem de puternic. El, ca natură. Care este decis să-şi supună întreaga construcţie democratică, pentru a-şi vedea mai uşor scopurile atinse. Care scopuri pot fi foarte nobile, să fim bine înţeleşi, dar asta nu-i face pe aceşti oameni mai puţin periculoşi. Pentru că îşi transferă iluziile, frustrările şi confuziile personale în destinul unei întregi naţiuni. În fond, dacă sapi în istorie, ai să vezi că Hitler dorea măreţie pentru Germania, Mussolini vroia o Italie puternică...
Ei bine, cum decurg lucrurile? Omul în cauză îşi creează, în interiorul fiecărei instituţii, câte o structură paralelă, neoficială. Ca un cancer. Ca o larvă de ihneumonidă. Cât timp Omul e la putere, structura paralelă creşte şi se înmulţeşte nevăzut, deturnând energiile şi resursele instituţiei-gazdă şi conducând-o ca un extraterestru malefic care comandă un zombi.
Aici apare pentru prima dată fractura între formal (aparenţa instituţiilor) şi funcţional (ce fac de-adevăratelea oamenii care intră în componenţa acelor instituţii): dacă formal totul e în ordine (există Preşedinţi ai camerelor Parlamentului, există preşedinte de partid, există Procuror-Şef), funcţional nimic nu mai e în ordine: oamenii care deţin puterea de a transforma gândul (documente şi păreri) în fapte obligatorii pentru întreaga naţiune (legi, ordonanţe, dosare penale) acţionează în interesul Creierului şi nu după regulile care ar trebuie să constituie obligaţiile lor de serviciu. Formal, instituţiile există; funcţional, ele sunt în dizolvare, sunt blocate sau pur şi simplu nu există (în sensul în care nu mai fac nimic din ceea ce ar trebui să facă într-o societate normală la cap).
De aici încolo ţine de fiecare dintre noi, simplii spectatori, dacă suntem capabili să vedem dincolo de suprafaţă sau dacă ne lăsăm orbiţi de figuraţia instituţională. Dacă reacţionăm sau ne lăsăm duşi de teatrul ieftin al clonelor malefice.
Un exemplu (atât de limpede încât ar trebui să zgârie retina) este soarta organismului politic numit PD-L. Cu ani în urmă, PD era un partid viu, cu dispute, cu multipli lideri, cu curente interne, un organism care respira, trăia şi producea efecte. Apoi "Petre Roman eşti cel mai tare" a fost dat jos şi în PD a început construcţia mecanismelor paralele. Efectul este vizibil în aceste zile: PD nu mai e demult un partid politic care luptă pentru putere, pentru a-şi pune în aplicare ideile (bune, proaste, nu contează) de guvernare. A rămas coaja, forma, imaginea. Funcţionalitatea lui a fost redusă la sprijinirea necondiţionată a lui Traian Băsescu, indiferent ce spune, face, sau crede acesta. PD-L nu mai are demult idei proprii, nu mai are curente interne, nu mai are facţiuni, nu mai are dezbateri interne. Nu mai e viu. Structurile lui interne au fost parazitate şi mai apoi înlocuite de specimene precum Hoară, Vişan, Ridzi, Udrea, Boureanu et comp. care acţionează ca repetitoarele de ecou.
PD-L e un partid mort. O formă fără nimic înăuntru, în afara structurilor parazite care au preluat controlul. De câtă vreme nu aţi mai auzit păreri contrare celor ale Creierului emise dinspre PD-L?
Acest fenomen de parazitare-înlocuire s-a produs sub ochii noştri. PD a murit sub privirile noastre. Ce mă împiedică să cred, extinzând logica asta, că fenomene similare s-au putut petrece şi cu alte instituţii? Păi, nimic nu mă împiedică. Mi se pare chiar cu tărie că la fel se comportă DNA, Parchetul General şi - bănuiesc eu - şi "serviciile". Nu se poate? Ba se poate. Nu-ţi trebuie legiuni de zombi (fenomenul din PD-L, invazia carcalacilor, se explică prin faptul că pe un cadavru de obicei prosperă astfel de necrofagi), îţi trebuie câţiva, plasaţi în posturi-cheie. Preluarea instituţiei-zombi este un fleac după asta.
Aţi mai sesizat un alt mecanism? Creierul are zombi nu doar în instituţii; el are oameni plasaţi şi în rândul adversarilor. Care creează acolo, nevăzuţi dar periculoşi, o tumoare. Extirparea ei poate aduce moartea organismului-gazdă, dacă operaţia este amânată prea mult şi dacă acesta nu este puternic, viu, imunizat, cu circulaţie internă solidă.
Poate puţini ştiu, de exemplu, că Elena Udrea a fost membru PNL înainte de a ajunge la PD. "Liberalii lui Băsescu" au parazitat PNL, iar extirparea tumorii din corpul acestui partid i-ar fi putut produce moartea clinică (precum a păţit PNŢCD, de exemplu, deşi din alte cauze) dacă liberalii n-ar fi avut o democraţie internă suficient de bine consolidată pentru a opri hemoragia de resurse la timp.
Mai vreţi exemple? Anghel Iordănescu, Gabriel Oprea şi alţii, în interiorul PSD, de pildă. Or mai fi şi alţii, nu ştiu. Dar - interesant - PSD rezistă, printre altele, şi datorită mult-huliţilor baroni locali. Structural, PSD nu e un mamifer cu un singur creier şi o singură inimă; el seamănă mai degrabă cu o caracatiţă (dar nu în sensul obişnuit în politica noastră!), care are centri nervoşi multipli. Ca şi animalul în cauză, PSD poate pierde un întreg membru fără a muri.
Tot ceea ce v-am spus aici se întâmplă azi, printre noi, sub ochii noştri. Este motivul principal pentru care nu pot accepta încă un mandat Băsescu: cu încă 5 ani la dispoziţie, lipsit de adversari pe măsură, cu o parte din instituţii deja parazitată, cine ştie unde vom ajunge? Eu unul nu vreau să aflu pe pielea mea.
Încurajator este, însă, antidotul: ca şi în cazul celor două partide, un început de democraţie, un pic de dezbatere liberă de idei, un număr de interese contradictorii sunt vaccinuri suficiente pentru a preveni infestarea. Iar libera exprimare, libera acţiune ne vin - nu-i aşa? - natural.
Completare, 25 noiembrie: multumesc domnului Calin Popescu-Tariceanu pentru ca, la emisiunea "Sinteza Zilei" din 24/11, a confirmat mecanismul descris mai sus relatand cum i-a amenintat Basescu pe liberali ca ii distruge prin hemoragia grupului Stolojan-Flutur, in 2006 (cred).
marți, 27 octombrie 2009
Preşedintele dezbinării noastre
Chiar dacă îl detest pe Băsescu, nu-l cred un pui de Hitler sau de Mussolini. Sunt mai degrabă înclinat să cred că e haotic, decât dictator în devenire. Ceea ce, suprapus pe natura lui certăreaţă, dă această impresie.
De fapt, principalul meu reproş la adresa lui este exact firea certăreaţă. Mai exact, consecinţele ei la nivel naţional.
Acum cinci ani trăim cu impresia că Băsescu, fapt rar, are principii. Pe care şi le urmează neabătut, indiferent de obstacolele care-i apar. Nici acum nu sunt perfect convins de contrariu şi cred că mişcările absolut catastrofice de imagine în ultima lui vreme sunt subsumate strict obiectivului imediat - câştigarea alegerilor - urmând ca împlinirea binelui naţional să o reuşească în al doilea mandat.
Problema mea cu el este chiar asta: binele naţiunii, aşa cum îl vede el, nu este şi al meu personal. Dar pe el îl doare la cinci centimetri în afara cotului de acest lucru.
Băsescu este insul nepotrivit la locul nepotrivit. A fost probabil foarte bun pe vapor. Ar fi fost un minunat general în al doilea război mondial. S-ar evidenţia magna cum laudae în calitate de şef de celulă teroristă. Ca preşedinte de ţară europeană este pur şi simplu inadecvat.
Politica ("arta de a organiza viaţa cetăţii", după vechi greci) înseamnă în mare măsură compromisuri care nu compromit (mă rog, ai noştri politicieni au uitat ultima parte, dar asta e încadrabil la capitolul "bolile copilăriei"); înseamnă negocieri, înseamnă să ştii să renunţi la ceva pentru a câştiga altceva, înseamnă arta găsirii zonei comune şi nu a zonelor de separaţie. Înseamnă să alungi agresivitatea pentru înţelepciune şi orgoliul pentru rezultate.
Unde îşi are Băsescu locul în imaginea de mai sus? Nicăieri. Vrerea de bine nu este acelaşi lucru cu făcutul de bine. El a vrut mult. A şi reuşit? Nu. Din ceea ce spunea acum cinci ani că-şi doreşte, Băsescu nu a dus nimic la capăt. Nimic.
Stai aşa, ar spune o prietenă băsescianistă convinsă, păi cum să reuşească dacă mai toţi sunt împotriva lui şi-i pun beţe în roate?
Bună întrebare. Iar răspunsul este: nu are cum. Şi asta este exclusiv vina lui. Ca preşedinte, într-un post politic, poţi aduce la realitate parte din proiectele proprii (mai niciodată pe toate) doar prin negocieri, prin înţelegere, prin compromisuri şi discuţii. Or, Băsescu nu poate, prin natura sa, decât să intre în conflicte. Cu toată lumea. Pentru el, negocierea - principalul instrument de lucru politic în democraţie - nu există. De aceea nici nu are vreun rezultat, după cinci ani. E ca şi cum un mecanic s-ar feri ca dracu' de tămâie să pună mâna pe chei fixe şi cu clichet, utilizând exclusiv ciocanul. Ce maşină ar mai merge, după o astfel de "reparaţie"?
Este natural să ai adversari. Este complet idiot să te lupţi cu ei până în pânzele albe, pentru că asta îţi compromite definitiv şansele să obţii ce vrei. Şi, odată cu asta, şi pe ale noastre de a trăi măcar aproximativ acceptabil.
De fapt, principalul meu reproş la adresa lui este exact firea certăreaţă. Mai exact, consecinţele ei la nivel naţional.
Acum cinci ani trăim cu impresia că Băsescu, fapt rar, are principii. Pe care şi le urmează neabătut, indiferent de obstacolele care-i apar. Nici acum nu sunt perfect convins de contrariu şi cred că mişcările absolut catastrofice de imagine în ultima lui vreme sunt subsumate strict obiectivului imediat - câştigarea alegerilor - urmând ca împlinirea binelui naţional să o reuşească în al doilea mandat.
Problema mea cu el este chiar asta: binele naţiunii, aşa cum îl vede el, nu este şi al meu personal. Dar pe el îl doare la cinci centimetri în afara cotului de acest lucru.
Băsescu este insul nepotrivit la locul nepotrivit. A fost probabil foarte bun pe vapor. Ar fi fost un minunat general în al doilea război mondial. S-ar evidenţia magna cum laudae în calitate de şef de celulă teroristă. Ca preşedinte de ţară europeană este pur şi simplu inadecvat.
Politica ("arta de a organiza viaţa cetăţii", după vechi greci) înseamnă în mare măsură compromisuri care nu compromit (mă rog, ai noştri politicieni au uitat ultima parte, dar asta e încadrabil la capitolul "bolile copilăriei"); înseamnă negocieri, înseamnă să ştii să renunţi la ceva pentru a câştiga altceva, înseamnă arta găsirii zonei comune şi nu a zonelor de separaţie. Înseamnă să alungi agresivitatea pentru înţelepciune şi orgoliul pentru rezultate.
Unde îşi are Băsescu locul în imaginea de mai sus? Nicăieri. Vrerea de bine nu este acelaşi lucru cu făcutul de bine. El a vrut mult. A şi reuşit? Nu. Din ceea ce spunea acum cinci ani că-şi doreşte, Băsescu nu a dus nimic la capăt. Nimic.
Stai aşa, ar spune o prietenă băsescianistă convinsă, păi cum să reuşească dacă mai toţi sunt împotriva lui şi-i pun beţe în roate?
Bună întrebare. Iar răspunsul este: nu are cum. Şi asta este exclusiv vina lui. Ca preşedinte, într-un post politic, poţi aduce la realitate parte din proiectele proprii (mai niciodată pe toate) doar prin negocieri, prin înţelegere, prin compromisuri şi discuţii. Or, Băsescu nu poate, prin natura sa, decât să intre în conflicte. Cu toată lumea. Pentru el, negocierea - principalul instrument de lucru politic în democraţie - nu există. De aceea nici nu are vreun rezultat, după cinci ani. E ca şi cum un mecanic s-ar feri ca dracu' de tămâie să pună mâna pe chei fixe şi cu clichet, utilizând exclusiv ciocanul. Ce maşină ar mai merge, după o astfel de "reparaţie"?
Este natural să ai adversari. Este complet idiot să te lupţi cu ei până în pânzele albe, pentru că asta îţi compromite definitiv şansele să obţii ce vrei. Şi, odată cu asta, şi pe ale noastre de a trăi măcar aproximativ acceptabil.
luni, 12 octombrie 2009
Industrializarea sufletului
Cumpărăturile sunt o experienţă profund emoţională, profund personală. Nu doar pentru că 70% dintre deciziile de cumpărare sunt luate pe loc, în magazin, ci şi pentru că până la a ajunge la o decizie treci prin diverse frământări.
Nu, bărbaţilor, nu negaţi: de câte ori nu v-aţi oprit la un laptop, un televizor sau mai ştiu eu ce, întrebând personalul hipermarketului despre caracteristici (în cazul în care aţi găsit omul de pe raion, iar acesta ştia măcar unele amănunte), chiar dacă nu aveţi bani? De câte ori nu v-aţi pierdut răbdarea în faţa indeciziei partenerei de viaţă la alegerea unei simple mărci de şampon sau de unt?
Respectarea acestui caracter personal al cumpărării înseamnă să ai la dispoziţie un vânzător cunoscător al produselor, capabil să identifice ce vrei (chiar dacă nici tu nu prea ştii) şi să te îndrume către produsul care te face fericit. Fie el un simplu set de nasturi pentru noua bluză a soţiei.
Hipermarketurile au substituit "personal" cu "masă". Cumpărăturile au devenit un proces automatizat. Intri, te duci la raft, mai bântui un pic, plăteşti şi ieşi. Personalul de raion aranjează mii de produse, dar nu cunoaşte nici unul. Psihologia consumatorului a luat locul relaţiei. Răceala vânzării în public a înlocuit căldura sfatului dat şi primit cu plăcere.
Hipermarketurile au industrializat sufletul. Dar cine ridică industrializarea, de industrializare va pieri.
Nu, bărbaţilor, nu negaţi: de câte ori nu v-aţi oprit la un laptop, un televizor sau mai ştiu eu ce, întrebând personalul hipermarketului despre caracteristici (în cazul în care aţi găsit omul de pe raion, iar acesta ştia măcar unele amănunte), chiar dacă nu aveţi bani? De câte ori nu v-aţi pierdut răbdarea în faţa indeciziei partenerei de viaţă la alegerea unei simple mărci de şampon sau de unt?
Respectarea acestui caracter personal al cumpărării înseamnă să ai la dispoziţie un vânzător cunoscător al produselor, capabil să identifice ce vrei (chiar dacă nici tu nu prea ştii) şi să te îndrume către produsul care te face fericit. Fie el un simplu set de nasturi pentru noua bluză a soţiei.
Hipermarketurile au substituit "personal" cu "masă". Cumpărăturile au devenit un proces automatizat. Intri, te duci la raft, mai bântui un pic, plăteşti şi ieşi. Personalul de raion aranjează mii de produse, dar nu cunoaşte nici unul. Psihologia consumatorului a luat locul relaţiei. Răceala vânzării în public a înlocuit căldura sfatului dat şi primit cu plăcere.
Hipermarketurile au industrializat sufletul. Dar cine ridică industrializarea, de industrializare va pieri.
duminică, 4 octombrie 2009
Capcanele puterii
"Tocmai ai căzut în cea mai periculoasă capcană din serviciul guvernamental, Liz. Ai început să crezi că dorinţele tale de a face lumea mai bună primează în faţa principiilor după care operează guvernul."
Tom Clancy, "Duel la înălţime"
În capcana au căzut (mai) toţi cei care au fost, într-un fel sau altul, la putere. La dracu' cu principiile, ce doresc eu contează!
Personajele lui Clancy sunt oameni, cu calităţi şi defecte umane. Dar - spre deosebire de ai noştri - sunt americani, cărora, ne place sau nu, suntem de acord sau nu, ideea de respect al principiilor democratice li s-a implementat direct în ADN.
Mă sperie gândul că ai noştri ca brazii au aceleaşi porniri interioare, dar fără a se bucura de cenzura internă a conştiinţei crescute în democraţie.
sâmbătă, 3 octombrie 2009
vineri, 2 octombrie 2009
Maşina "Enigma"
(Pentru cine nu ştie: "Enigma" a fost denumirea maşinii / sistemului de criptare a comunicaţiilor germane în timpul celui de-al doilea război mondial).
Să decriptăm, aşadar, foiala ultimelor zile:
1. Referendumul pentru Parlament unicameral: dincolo de faptul că ideea în sine e belereagă (din mai multe motive, pe care nu am timp să le trec în revistă acum), marele referendum e inutil şi reprezintă o cheltuială pe care ar trebui să o facă Băsescu personal, din fondurile lui de campanie. Pentru că singurul scop este utilizarea unei vechi, dar funcţionale tehnici de manipulare, simpatia prin contaminare.
Mecanismul e simplu: Parlamentul are o imagine atât de proastă încât ideea de "a i-o trage" nu poate fi decât populară. La votul simultan o parte din simpatia acordată ideii anti-parlamentare se transferă vrând-nevrând şi asupra candidatului care a propus-o. Adică Băsescu îşi creşte astfel numărul de votanţi.
Dar tehnica transferului de simpatie funcţionează doar dacă cele două decizii (de vot) se iau simultan. Adică este imperativ pentru reuşita manipulării ca cele două voturi să se desfăşoare în aceeaşi zi.
Ce mă nedumereşte este insistenţa de a organiza alegerile prezidenţiale şi referendumul nu doar în aceeaşi zi ci şi în aceleaşi secţii de votare. În principiu, pentru un candidat creditat cu şansele actuale publice pe care le are Băsescu, simultaneitatea temporală ar trebui să fie suficientă; simultaneitatea geografică mai aduce o creştere suplimentară, dar foarte puţin. Şi atunci, de ce Boc încalcă legi, Constituţie, orice, de ce riscă să ajungă nu la tomberonul istoriei ci de râsul curcilor pentru a asigura ambele simultaneităţi?
Singurul răspuns (wishful thinking!...) este că există sondaje - pe care noi nu le vedem - care îi dau un scor atât de rău încât are nevoie să stoarcă şi ultima picătură de prostie ca să mai aibă şanse la al doilea mandat. Altfel, eu nu mai înţeleg nimic.
2. Retragerea PSD - aici nu e nimic de comentat. PSD e transparent ca o sticlă goală. Modul cum au făcut-o, însă, mi-a trezit un sănătos hohot de râs.
3. Boc - sper că nu vreţi să vorbim de aşa ceva?!
4. Programul de hore, caşcavele şi cumetrii al prezidentului: simplu. Consolidarea propriei baze de electori. Ce face Băsescu acum este să-şi fidelizeze turma; cei care nu-l înghit oricum nu-l votează, oricâte caşcavele ar sărbători. În ultima perioadă (după ce a atacat rând pe rând electoratul lui Geoană - cu preocupări pentru "săraci", al lui Vadim Tudor - cu răţoiri la secui şi pe al lui Oprescu cu ideea de "antipolitică"), Băsescu s-a mulţumit să-şi cimenteze votanţii talibani. Ceea ce mă duce cu gândul că s-a resemnat cu ei (altfel ar fi continuat eforturile de seducţie).
5. Circul cu "tatăl poporului suveran" şi cu ezitările înainte de demiterea / revocarea lui Dan Nica: a încercat să pozeze în "înţeleptul patriei", evident. Dar "a dat cu copita în şiştar" semnând până la urmă decretul. Ceea ce îmi dă ideea că, în cântărirea "ce pierd dacă-mi dau arama pe faţă" cu "ce pierd dacă rămâne ăsta la Interne" a ajuns la concluzia că pierde mai mult dacă scapă Internele din mână decât dacă "se deconspiră" (mă rog, asta-mi spune şi cât de proşti ne crede...).
Nu e mare lucru de spus. Metodele folosite sunt scoase din cărţi şi aplicate ca atare, fără creativitate. Dar dacă nu le ştim, o muşcăm...
Să decriptăm, aşadar, foiala ultimelor zile:
1. Referendumul pentru Parlament unicameral: dincolo de faptul că ideea în sine e belereagă (din mai multe motive, pe care nu am timp să le trec în revistă acum), marele referendum e inutil şi reprezintă o cheltuială pe care ar trebui să o facă Băsescu personal, din fondurile lui de campanie. Pentru că singurul scop este utilizarea unei vechi, dar funcţionale tehnici de manipulare, simpatia prin contaminare.
Mecanismul e simplu: Parlamentul are o imagine atât de proastă încât ideea de "a i-o trage" nu poate fi decât populară. La votul simultan o parte din simpatia acordată ideii anti-parlamentare se transferă vrând-nevrând şi asupra candidatului care a propus-o. Adică Băsescu îşi creşte astfel numărul de votanţi.
Dar tehnica transferului de simpatie funcţionează doar dacă cele două decizii (de vot) se iau simultan. Adică este imperativ pentru reuşita manipulării ca cele două voturi să se desfăşoare în aceeaşi zi.
Ce mă nedumereşte este insistenţa de a organiza alegerile prezidenţiale şi referendumul nu doar în aceeaşi zi ci şi în aceleaşi secţii de votare. În principiu, pentru un candidat creditat cu şansele actuale publice pe care le are Băsescu, simultaneitatea temporală ar trebui să fie suficientă; simultaneitatea geografică mai aduce o creştere suplimentară, dar foarte puţin. Şi atunci, de ce Boc încalcă legi, Constituţie, orice, de ce riscă să ajungă nu la tomberonul istoriei ci de râsul curcilor pentru a asigura ambele simultaneităţi?
Singurul răspuns (wishful thinking!...) este că există sondaje - pe care noi nu le vedem - care îi dau un scor atât de rău încât are nevoie să stoarcă şi ultima picătură de prostie ca să mai aibă şanse la al doilea mandat. Altfel, eu nu mai înţeleg nimic.
2. Retragerea PSD - aici nu e nimic de comentat. PSD e transparent ca o sticlă goală. Modul cum au făcut-o, însă, mi-a trezit un sănătos hohot de râs.
3. Boc - sper că nu vreţi să vorbim de aşa ceva?!
4. Programul de hore, caşcavele şi cumetrii al prezidentului: simplu. Consolidarea propriei baze de electori. Ce face Băsescu acum este să-şi fidelizeze turma; cei care nu-l înghit oricum nu-l votează, oricâte caşcavele ar sărbători. În ultima perioadă (după ce a atacat rând pe rând electoratul lui Geoană - cu preocupări pentru "săraci", al lui Vadim Tudor - cu răţoiri la secui şi pe al lui Oprescu cu ideea de "antipolitică"), Băsescu s-a mulţumit să-şi cimenteze votanţii talibani. Ceea ce mă duce cu gândul că s-a resemnat cu ei (altfel ar fi continuat eforturile de seducţie).
5. Circul cu "tatăl poporului suveran" şi cu ezitările înainte de demiterea / revocarea lui Dan Nica: a încercat să pozeze în "înţeleptul patriei", evident. Dar "a dat cu copita în şiştar" semnând până la urmă decretul. Ceea ce îmi dă ideea că, în cântărirea "ce pierd dacă-mi dau arama pe faţă" cu "ce pierd dacă rămâne ăsta la Interne" a ajuns la concluzia că pierde mai mult dacă scapă Internele din mână decât dacă "se deconspiră" (mă rog, asta-mi spune şi cât de proşti ne crede...).
Nu e mare lucru de spus. Metodele folosite sunt scoase din cărţi şi aplicate ca atare, fără creativitate. Dar dacă nu le ştim, o muşcăm...
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
