Pentru cine nu ştie, ihneumonidele sunt viespi parazite. Având un ovipozitor (canal de depunere al ouălor) foarte lung şi dur, ca un ac de seringă, ihneumonidele injectează larvele altor specii cu propriile progenituri care cresc - şi se hrănesc - în/din înseşi gazdele lor. La final, când larvele viespilor parazite sunt gata să se transforme în adulţi şi după ce au consumat toate organele interne ale gazdei, acestea părăsesc corpul în care au crescut lăsând în urmă o formă de larvă fără nimic înăuntru, o coajă goală umplută cu aer.
***
Înapoi la minunata noastră clasă politică. Democraţia este o stare ciudată a societăţii care de cele mai multe ori exclude armonia de opinii. Există câţiva poli de putere, de obicei cu tendinţe şi păreri diferite, între care se stabileşte un echilibru: nici unul nu îşi poate impune total opiniile, fiecare reuşeşte câte ceva din ce şi-a propus iar societatea se alege cu o rezultantă oarecum vectorială care îndeobşte este îndreptată către "înainte", aşa cum este definit "înaintele" în acel moment.
Ca un astfel de echilibru instabil să fie posibil, cei care au creat acest sistem au introdus în el nişte mecanisme de control, ceea ce americanii denumesc "checks and balances": parlamentul cu cele două camere ale sale, preşedinte, Curtea Constituţională, DNA, Parchet... mulţi poli de putere (putere egal capacitatea de a transforma o părere într-un fapt obligatoriu pentru întreaga naţiune) care se contrabalansează reciproc, păstrând societatea oarecum "pe linie".
Se contrabalansează, da; dar numai dacă posturile în cauză sunt ocupate de oameni puternici, care îşi înţeleg rolul şi responsabilităţile şi care sunt capabili să se ţină de ele.
Ce se întâmplă în caz contrar?
Uneori apare în vârful sistemului câte un om extrem de puternic. El, ca natură. Care este decis să-şi supună întreaga construcţie democratică, pentru a-şi vedea mai uşor scopurile atinse. Care scopuri pot fi foarte nobile, să fim bine înţeleşi, dar asta nu-i face pe aceşti oameni mai puţin periculoşi. Pentru că îşi transferă iluziile, frustrările şi confuziile personale în destinul unei întregi naţiuni. În fond, dacă sapi în istorie, ai să vezi că Hitler dorea măreţie pentru Germania, Mussolini vroia o Italie puternică...
Ei bine, cum decurg lucrurile? Omul în cauză îşi creează, în interiorul fiecărei instituţii, câte o structură paralelă, neoficială. Ca un cancer. Ca o larvă de ihneumonidă. Cât timp Omul e la putere, structura paralelă creşte şi se înmulţeşte nevăzut, deturnând energiile şi resursele instituţiei-gazdă şi conducând-o ca un extraterestru malefic care comandă un zombi.
Aici apare pentru prima dată fractura între formal (aparenţa instituţiilor) şi funcţional (ce fac de-adevăratelea oamenii care intră în componenţa acelor instituţii): dacă formal totul e în ordine (există Preşedinţi ai camerelor Parlamentului, există preşedinte de partid, există Procuror-Şef), funcţional nimic nu mai e în ordine: oamenii care deţin puterea de a transforma gândul (documente şi păreri) în fapte obligatorii pentru întreaga naţiune (legi, ordonanţe, dosare penale) acţionează în interesul Creierului şi nu după regulile care ar trebuie să constituie obligaţiile lor de serviciu. Formal, instituţiile există; funcţional, ele sunt în dizolvare, sunt blocate sau pur şi simplu nu există (în sensul în care nu mai fac nimic din ceea ce ar trebui să facă într-o societate normală la cap).
De aici încolo ţine de fiecare dintre noi, simplii spectatori, dacă suntem capabili să vedem dincolo de suprafaţă sau dacă ne lăsăm orbiţi de figuraţia instituţională. Dacă reacţionăm sau ne lăsăm duşi de teatrul ieftin al clonelor malefice.
Un exemplu (atât de limpede încât ar trebui să zgârie retina) este soarta organismului politic numit PD-L. Cu ani în urmă, PD era un partid viu, cu dispute, cu multipli lideri, cu curente interne, un organism care respira, trăia şi producea efecte. Apoi "Petre Roman eşti cel mai tare" a fost dat jos şi în PD a început construcţia mecanismelor paralele. Efectul este vizibil în aceste zile: PD nu mai e demult un partid politic care luptă pentru putere, pentru a-şi pune în aplicare ideile (bune, proaste, nu contează) de guvernare. A rămas coaja, forma, imaginea. Funcţionalitatea lui a fost redusă la sprijinirea necondiţionată a lui Traian Băsescu, indiferent ce spune, face, sau crede acesta. PD-L nu mai are demult idei proprii, nu mai are curente interne, nu mai are facţiuni, nu mai are dezbateri interne. Nu mai e viu. Structurile lui interne au fost parazitate şi mai apoi înlocuite de specimene precum Hoară, Vişan, Ridzi, Udrea, Boureanu et comp. care acţionează ca repetitoarele de ecou.
PD-L e un partid mort. O formă fără nimic înăuntru, în afara structurilor parazite care au preluat controlul. De câtă vreme nu aţi mai auzit păreri contrare celor ale Creierului emise dinspre PD-L?
Acest fenomen de parazitare-înlocuire s-a produs sub ochii noştri. PD a murit sub privirile noastre. Ce mă împiedică să cred, extinzând logica asta, că fenomene similare s-au putut petrece şi cu alte instituţii? Păi, nimic nu mă împiedică. Mi se pare chiar cu tărie că la fel se comportă DNA, Parchetul General şi - bănuiesc eu - şi "serviciile". Nu se poate? Ba se poate. Nu-ţi trebuie legiuni de zombi (fenomenul din PD-L, invazia carcalacilor, se explică prin faptul că pe un cadavru de obicei prosperă astfel de necrofagi), îţi trebuie câţiva, plasaţi în posturi-cheie. Preluarea instituţiei-zombi este un fleac după asta.
Aţi mai sesizat un alt mecanism? Creierul are zombi nu doar în instituţii; el are oameni plasaţi şi în rândul adversarilor. Care creează acolo, nevăzuţi dar periculoşi, o tumoare. Extirparea ei poate aduce moartea organismului-gazdă, dacă operaţia este amânată prea mult şi dacă acesta nu este puternic, viu, imunizat, cu circulaţie internă solidă.
Poate puţini ştiu, de exemplu, că Elena Udrea a fost membru PNL înainte de a ajunge la PD. "Liberalii lui Băsescu" au parazitat PNL, iar extirparea tumorii din corpul acestui partid i-ar fi putut produce moartea clinică (precum a păţit PNŢCD, de exemplu, deşi din alte cauze) dacă liberalii n-ar fi avut o democraţie internă suficient de bine consolidată pentru a opri hemoragia de resurse la timp.
Mai vreţi exemple? Anghel Iordănescu, Gabriel Oprea şi alţii, în interiorul PSD, de pildă. Or mai fi şi alţii, nu ştiu. Dar - interesant - PSD rezistă, printre altele, şi datorită mult-huliţilor baroni locali. Structural, PSD nu e un mamifer cu un singur creier şi o singură inimă; el seamănă mai degrabă cu o caracatiţă (dar nu în sensul obişnuit în politica noastră!), care are centri nervoşi multipli. Ca şi animalul în cauză, PSD poate pierde un întreg membru fără a muri.
Tot ceea ce v-am spus aici se întâmplă azi, printre noi, sub ochii noştri. Este motivul principal pentru care nu pot accepta încă un mandat Băsescu: cu încă 5 ani la dispoziţie, lipsit de adversari pe măsură, cu o parte din instituţii deja parazitată, cine ştie unde vom ajunge? Eu unul nu vreau să aflu pe pielea mea.
Încurajator este, însă, antidotul: ca şi în cazul celor două partide, un început de democraţie, un pic de dezbatere liberă de idei, un număr de interese contradictorii sunt vaccinuri suficiente pentru a preveni infestarea. Iar libera exprimare, libera acţiune ne vin - nu-i aşa? - natural.
luni, 9 noiembrie 2009
marți, 27 octombrie 2009
Preşedintele dezbinării noastre
Chiar dacă îl detest pe Băsescu, nu-l cred un pui de Hitler sau de Mussolini. Sunt mai degrabă înclinat să cred că e haotic, decât dictator în devenire. Ceea ce, suprapus pe natura lui certăreaţă, dă această impresie.
De fapt, principalul meu reproş la adresa lui este exact firea certăreaţă. Mai exact, consecinţele ei la nivel naţional.
Acum cinci ani trăim cu impresia că Băsescu, fapt rar, are principii. Pe care şi le urmează neabătut, indiferent de obstacolele care-i apar. Nici acum nu sunt perfect convins de contrariu şi cred că mişcările absolut catastrofice de imagine în ultima lui vreme sunt subsumate strict obiectivului imediat - câştigarea alegerilor - urmând ca împlinirea binelui naţional să o reuşească în al doilea mandat.
Problema mea cu el este chiar asta: binele naţiunii, aşa cum îl vede el, nu este şi al meu personal. Dar pe el îl doare la cinci centimetri în afara cotului de acest lucru.
Băsescu este insul nepotrivit la locul nepotrivit. A fost probabil foarte bun pe vapor. Ar fi fost un minunat general în al doilea război mondial. S-ar evidenţia magna cum laudae în calitate de şef de celulă teroristă. Ca preşedinte de ţară europeană este pur şi simplu inadecvat.
Politica ("arta de a organiza viaţa cetăţii", după vechi greci) înseamnă în mare măsură compromisuri care nu compromit (mă rog, ai noştri politicieni au uitat ultima parte, dar asta e încadrabil la capitolul "bolile copilăriei"); înseamnă negocieri, înseamnă să ştii să renunţi la ceva pentru a câştiga altceva, înseamnă arta găsirii zonei comune şi nu a zonelor de separaţie. Înseamnă să alungi agresivitatea pentru înţelepciune şi orgoliul pentru rezultate.
Unde îşi are Băsescu locul în imaginea de mai sus? Nicăieri. Vrerea de bine nu este acelaşi lucru cu făcutul de bine. El a vrut mult. A şi reuşit? Nu. Din ceea ce spunea acum cinci ani că-şi doreşte, Băsescu nu a dus nimic la capăt. Nimic.
Stai aşa, ar spune o prietenă băsescianistă convinsă, păi cum să reuşească dacă mai toţi sunt împotriva lui şi-i pun beţe în roate?
Bună întrebare. Iar răspunsul este: nu are cum. Şi asta este exclusiv vina lui. Ca preşedinte, într-un post politic, poţi aduce la realitate parte din proiectele proprii (mai niciodată pe toate) doar prin negocieri, prin înţelegere, prin compromisuri şi discuţii. Or, Băsescu nu poate, prin natura sa, decât să intre în conflicte. Cu toată lumea. Pentru el, negocierea - principalul instrument de lucru politic în democraţie - nu există. De aceea nici nu are vreun rezultat, după cinci ani. E ca şi cum un mecanic s-ar feri ca dracu' de tămâie să pună mâna pe chei fixe şi cu clichet, utilizând exclusiv ciocanul. Ce maşină ar mai merge, după o astfel de "reparaţie"?
Este natural să ai adversari. Este complet idiot să te lupţi cu ei până în pânzele albe, pentru că asta îţi compromite definitiv şansele să obţii ce vrei. Şi, odată cu asta, şi pe ale noastre de a trăi măcar aproximativ acceptabil.
De fapt, principalul meu reproş la adresa lui este exact firea certăreaţă. Mai exact, consecinţele ei la nivel naţional.
Acum cinci ani trăim cu impresia că Băsescu, fapt rar, are principii. Pe care şi le urmează neabătut, indiferent de obstacolele care-i apar. Nici acum nu sunt perfect convins de contrariu şi cred că mişcările absolut catastrofice de imagine în ultima lui vreme sunt subsumate strict obiectivului imediat - câştigarea alegerilor - urmând ca împlinirea binelui naţional să o reuşească în al doilea mandat.
Problema mea cu el este chiar asta: binele naţiunii, aşa cum îl vede el, nu este şi al meu personal. Dar pe el îl doare la cinci centimetri în afara cotului de acest lucru.
Băsescu este insul nepotrivit la locul nepotrivit. A fost probabil foarte bun pe vapor. Ar fi fost un minunat general în al doilea război mondial. S-ar evidenţia magna cum laudae în calitate de şef de celulă teroristă. Ca preşedinte de ţară europeană este pur şi simplu inadecvat.
Politica ("arta de a organiza viaţa cetăţii", după vechi greci) înseamnă în mare măsură compromisuri care nu compromit (mă rog, ai noştri politicieni au uitat ultima parte, dar asta e încadrabil la capitolul "bolile copilăriei"); înseamnă negocieri, înseamnă să ştii să renunţi la ceva pentru a câştiga altceva, înseamnă arta găsirii zonei comune şi nu a zonelor de separaţie. Înseamnă să alungi agresivitatea pentru înţelepciune şi orgoliul pentru rezultate.
Unde îşi are Băsescu locul în imaginea de mai sus? Nicăieri. Vrerea de bine nu este acelaşi lucru cu făcutul de bine. El a vrut mult. A şi reuşit? Nu. Din ceea ce spunea acum cinci ani că-şi doreşte, Băsescu nu a dus nimic la capăt. Nimic.
Stai aşa, ar spune o prietenă băsescianistă convinsă, păi cum să reuşească dacă mai toţi sunt împotriva lui şi-i pun beţe în roate?
Bună întrebare. Iar răspunsul este: nu are cum. Şi asta este exclusiv vina lui. Ca preşedinte, într-un post politic, poţi aduce la realitate parte din proiectele proprii (mai niciodată pe toate) doar prin negocieri, prin înţelegere, prin compromisuri şi discuţii. Or, Băsescu nu poate, prin natura sa, decât să intre în conflicte. Cu toată lumea. Pentru el, negocierea - principalul instrument de lucru politic în democraţie - nu există. De aceea nici nu are vreun rezultat, după cinci ani. E ca şi cum un mecanic s-ar feri ca dracu' de tămâie să pună mâna pe chei fixe şi cu clichet, utilizând exclusiv ciocanul. Ce maşină ar mai merge, după o astfel de "reparaţie"?
Este natural să ai adversari. Este complet idiot să te lupţi cu ei până în pânzele albe, pentru că asta îţi compromite definitiv şansele să obţii ce vrei. Şi, odată cu asta, şi pe ale noastre de a trăi măcar aproximativ acceptabil.
luni, 12 octombrie 2009
Industrializarea sufletului
Cumpărăturile sunt o experienţă profund emoţională, profund personală. Nu doar pentru că 70% dintre deciziile de cumpărare sunt luate pe loc, în magazin, ci şi pentru că până la a ajunge la o decizie treci prin diverse frământări.
Nu, bărbaţilor, nu negaţi: de câte ori nu v-aţi oprit la un laptop, un televizor sau mai ştiu eu ce, întrebând personalul hipermarketului despre caracteristici (în cazul în care aţi găsit omul de pe raion, iar acesta ştia măcar unele amănunte), chiar dacă nu aveţi bani? De câte ori nu v-aţi pierdut răbdarea în faţa indeciziei partenerei de viaţă la alegerea unei simple mărci de şampon sau de unt?
Respectarea acestui caracter personal al cumpărării înseamnă să ai la dispoziţie un vânzător cunoscător al produselor, capabil să identifice ce vrei (chiar dacă nici tu nu prea ştii) şi să te îndrume către produsul care te face fericit. Fie el un simplu set de nasturi pentru noua bluză a soţiei.
Hipermarketurile au substituit "personal" cu "masă". Cumpărăturile au devenit un proces automatizat. Intri, te duci la raft, mai bântui un pic, plăteşti şi ieşi. Personalul de raion aranjează mii de produse, dar nu cunoaşte nici unul. Psihologia consumatorului a luat locul relaţiei. Răceala vânzării în public a înlocuit căldura sfatului dat şi primit cu plăcere.
Hipermarketurile au industrializat sufletul. Dar cine ridică industrializarea, de industrializare va pieri.
Nu, bărbaţilor, nu negaţi: de câte ori nu v-aţi oprit la un laptop, un televizor sau mai ştiu eu ce, întrebând personalul hipermarketului despre caracteristici (în cazul în care aţi găsit omul de pe raion, iar acesta ştia măcar unele amănunte), chiar dacă nu aveţi bani? De câte ori nu v-aţi pierdut răbdarea în faţa indeciziei partenerei de viaţă la alegerea unei simple mărci de şampon sau de unt?
Respectarea acestui caracter personal al cumpărării înseamnă să ai la dispoziţie un vânzător cunoscător al produselor, capabil să identifice ce vrei (chiar dacă nici tu nu prea ştii) şi să te îndrume către produsul care te face fericit. Fie el un simplu set de nasturi pentru noua bluză a soţiei.
Hipermarketurile au substituit "personal" cu "masă". Cumpărăturile au devenit un proces automatizat. Intri, te duci la raft, mai bântui un pic, plăteşti şi ieşi. Personalul de raion aranjează mii de produse, dar nu cunoaşte nici unul. Psihologia consumatorului a luat locul relaţiei. Răceala vânzării în public a înlocuit căldura sfatului dat şi primit cu plăcere.
Hipermarketurile au industrializat sufletul. Dar cine ridică industrializarea, de industrializare va pieri.
duminică, 4 octombrie 2009
Capcanele puterii
"Tocmai ai căzut în cea mai periculoasă capcană din serviciul guvernamental, Liz. Ai început să crezi că dorinţele tale de a face lumea mai bună primează în faţa principiilor după care operează guvernul."
Tom Clancy, "Duel la înălţime"
În capcana au căzut (mai) toţi cei care au fost, într-un fel sau altul, la putere. La dracu' cu principiile, ce doresc eu contează!
Personajele lui Clancy sunt oameni, cu calităţi şi defecte umane. Dar - spre deosebire de ai noştri - sunt americani, cărora, ne place sau nu, suntem de acord sau nu, ideea de respect al principiilor democratice li s-a implementat direct în ADN.
Mă sperie gândul că ai noştri ca brazii au aceleaşi porniri interioare, dar fără a se bucura de cenzura internă a conştiinţei crescute în democraţie.
sâmbătă, 3 octombrie 2009
vineri, 2 octombrie 2009
Maşina "Enigma"
(Pentru cine nu ştie: "Enigma" a fost denumirea maşinii / sistemului de criptare a comunicaţiilor germane în timpul celui de-al doilea război mondial).
Să decriptăm, aşadar, foiala ultimelor zile:
1. Referendumul pentru Parlament unicameral: dincolo de faptul că ideea în sine e belereagă (din mai multe motive, pe care nu am timp să le trec în revistă acum), marele referendum e inutil şi reprezintă o cheltuială pe care ar trebui să o facă Băsescu personal, din fondurile lui de campanie. Pentru că singurul scop este utilizarea unei vechi, dar funcţionale tehnici de manipulare, simpatia prin contaminare.
Mecanismul e simplu: Parlamentul are o imagine atât de proastă încât ideea de "a i-o trage" nu poate fi decât populară. La votul simultan o parte din simpatia acordată ideii anti-parlamentare se transferă vrând-nevrând şi asupra candidatului care a propus-o. Adică Băsescu îşi creşte astfel numărul de votanţi.
Dar tehnica transferului de simpatie funcţionează doar dacă cele două decizii (de vot) se iau simultan. Adică este imperativ pentru reuşita manipulării ca cele două voturi să se desfăşoare în aceeaşi zi.
Ce mă nedumereşte este insistenţa de a organiza alegerile prezidenţiale şi referendumul nu doar în aceeaşi zi ci şi în aceleaşi secţii de votare. În principiu, pentru un candidat creditat cu şansele actuale publice pe care le are Băsescu, simultaneitatea temporală ar trebui să fie suficientă; simultaneitatea geografică mai aduce o creştere suplimentară, dar foarte puţin. Şi atunci, de ce Boc încalcă legi, Constituţie, orice, de ce riscă să ajungă nu la tomberonul istoriei ci de râsul curcilor pentru a asigura ambele simultaneităţi?
Singurul răspuns (wishful thinking!...) este că există sondaje - pe care noi nu le vedem - care îi dau un scor atât de rău încât are nevoie să stoarcă şi ultima picătură de prostie ca să mai aibă şanse la al doilea mandat. Altfel, eu nu mai înţeleg nimic.
2. Retragerea PSD - aici nu e nimic de comentat. PSD e transparent ca o sticlă goală. Modul cum au făcut-o, însă, mi-a trezit un sănătos hohot de râs.
3. Boc - sper că nu vreţi să vorbim de aşa ceva?!
4. Programul de hore, caşcavele şi cumetrii al prezidentului: simplu. Consolidarea propriei baze de electori. Ce face Băsescu acum este să-şi fidelizeze turma; cei care nu-l înghit oricum nu-l votează, oricâte caşcavele ar sărbători. În ultima perioadă (după ce a atacat rând pe rând electoratul lui Geoană - cu preocupări pentru "săraci", al lui Vadim Tudor - cu răţoiri la secui şi pe al lui Oprescu cu ideea de "antipolitică"), Băsescu s-a mulţumit să-şi cimenteze votanţii talibani. Ceea ce mă duce cu gândul că s-a resemnat cu ei (altfel ar fi continuat eforturile de seducţie).
5. Circul cu "tatăl poporului suveran" şi cu ezitările înainte de demiterea / revocarea lui Dan Nica: a încercat să pozeze în "înţeleptul patriei", evident. Dar "a dat cu copita în şiştar" semnând până la urmă decretul. Ceea ce îmi dă ideea că, în cântărirea "ce pierd dacă-mi dau arama pe faţă" cu "ce pierd dacă rămâne ăsta la Interne" a ajuns la concluzia că pierde mai mult dacă scapă Internele din mână decât dacă "se deconspiră" (mă rog, asta-mi spune şi cât de proşti ne crede...).
Nu e mare lucru de spus. Metodele folosite sunt scoase din cărţi şi aplicate ca atare, fără creativitate. Dar dacă nu le ştim, o muşcăm...
Să decriptăm, aşadar, foiala ultimelor zile:
1. Referendumul pentru Parlament unicameral: dincolo de faptul că ideea în sine e belereagă (din mai multe motive, pe care nu am timp să le trec în revistă acum), marele referendum e inutil şi reprezintă o cheltuială pe care ar trebui să o facă Băsescu personal, din fondurile lui de campanie. Pentru că singurul scop este utilizarea unei vechi, dar funcţionale tehnici de manipulare, simpatia prin contaminare.
Mecanismul e simplu: Parlamentul are o imagine atât de proastă încât ideea de "a i-o trage" nu poate fi decât populară. La votul simultan o parte din simpatia acordată ideii anti-parlamentare se transferă vrând-nevrând şi asupra candidatului care a propus-o. Adică Băsescu îşi creşte astfel numărul de votanţi.
Dar tehnica transferului de simpatie funcţionează doar dacă cele două decizii (de vot) se iau simultan. Adică este imperativ pentru reuşita manipulării ca cele două voturi să se desfăşoare în aceeaşi zi.
Ce mă nedumereşte este insistenţa de a organiza alegerile prezidenţiale şi referendumul nu doar în aceeaşi zi ci şi în aceleaşi secţii de votare. În principiu, pentru un candidat creditat cu şansele actuale publice pe care le are Băsescu, simultaneitatea temporală ar trebui să fie suficientă; simultaneitatea geografică mai aduce o creştere suplimentară, dar foarte puţin. Şi atunci, de ce Boc încalcă legi, Constituţie, orice, de ce riscă să ajungă nu la tomberonul istoriei ci de râsul curcilor pentru a asigura ambele simultaneităţi?
Singurul răspuns (wishful thinking!...) este că există sondaje - pe care noi nu le vedem - care îi dau un scor atât de rău încât are nevoie să stoarcă şi ultima picătură de prostie ca să mai aibă şanse la al doilea mandat. Altfel, eu nu mai înţeleg nimic.
2. Retragerea PSD - aici nu e nimic de comentat. PSD e transparent ca o sticlă goală. Modul cum au făcut-o, însă, mi-a trezit un sănătos hohot de râs.
3. Boc - sper că nu vreţi să vorbim de aşa ceva?!
4. Programul de hore, caşcavele şi cumetrii al prezidentului: simplu. Consolidarea propriei baze de electori. Ce face Băsescu acum este să-şi fidelizeze turma; cei care nu-l înghit oricum nu-l votează, oricâte caşcavele ar sărbători. În ultima perioadă (după ce a atacat rând pe rând electoratul lui Geoană - cu preocupări pentru "săraci", al lui Vadim Tudor - cu răţoiri la secui şi pe al lui Oprescu cu ideea de "antipolitică"), Băsescu s-a mulţumit să-şi cimenteze votanţii talibani. Ceea ce mă duce cu gândul că s-a resemnat cu ei (altfel ar fi continuat eforturile de seducţie).
5. Circul cu "tatăl poporului suveran" şi cu ezitările înainte de demiterea / revocarea lui Dan Nica: a încercat să pozeze în "înţeleptul patriei", evident. Dar "a dat cu copita în şiştar" semnând până la urmă decretul. Ceea ce îmi dă ideea că, în cântărirea "ce pierd dacă-mi dau arama pe faţă" cu "ce pierd dacă rămâne ăsta la Interne" a ajuns la concluzia că pierde mai mult dacă scapă Internele din mână decât dacă "se deconspiră" (mă rog, asta-mi spune şi cât de proşti ne crede...).
Nu e mare lucru de spus. Metodele folosite sunt scoase din cărţi şi aplicate ca atare, fără creativitate. Dar dacă nu le ştim, o muşcăm...
joi, 1 octombrie 2009
O gură de aer, deasupra mocirlei
Azi e Ziua Internaţională a Muzicii. În faţa hranei pentru suflete restul mizeriilor dispar. Sau măcar sunt mai uşor de suportat.
EL&P n-or fi fost ei Mussorgsky, dar nici nu erau departe. Mi-aduc aminte de studenţie... oh, ce vremuri!
(Deşi nu răspund la lepşe, de data asta Dan m-a prins)
EL&P n-or fi fost ei Mussorgsky, dar nici nu erau departe. Mi-aduc aminte de studenţie... oh, ce vremuri!
(Deşi nu răspund la lepşe, de data asta Dan m-a prins)
miercuri, 30 septembrie 2009
Nici o Românie
"Poporul [...] a făcut poate multe greşeli, dar nu merită, cum nu merită nici o naţie, nişte gunoaie ca voi. [...] Pe scurt, domnule [...] există şansa ca dumneata şi codoşul care îţi e stăpân să nu ajungeţi în veci să conduceţi această ţară."
Frederick Forsyth, "Manifestul negru"
Trăiesc în nici o ţară. România nu mai există. S-a fragmentat într-o mulţime de feude controlate de o mulţime de găşti, iar noi - poporenii - am rămas undeva, într-un limbo întunecat, în care singurele lucruri pe care le avem la dispoziţie sunt durerea, suferinţa, scârba, sărăcia, munca grea şi frigul intern.
Cum am ajuns aici? Cum de am permis unei adunături de subfiinţe să ne "conducă" pe drumul către niciunde?
Nu am nici un răspuns. Nu mai am cuvinte. Adio, România.
vineri, 25 septembrie 2009
O boală suplimentară
În încercarea de a identifica bolile de care suferă România era să sar peste una, din cauza numărului lor mare. Una grea, cu consecinţe grave nu doar la nivel superficial, ci mai ales la nivel profund, la nivelul substanţei noastre.
Bolii ăsteia o să-i spun "becalioză".
Nu mă refer la prostie, la manelizare, la îngâmfare tâmpă, la cretinism agresiv şi la datul în spectacol pe premisa "ba pe-a mă-tii". E deja grav simplul fapt că acest exemplar nereuşit există în spaţiul public şi că se constituie în "model de succes" pentru tineri. Dar nu asta mă preocupă acum, pentru că există soluţii în aplicare deja.
Becalioza infectează substratul adânc al supravieţuirii noastre mondiale şi se diagnostichează prin apariţia replicii "Pe banii mei fac ce vreau". Că aşa "vrea muşchii mei".
Ar trebui să înţeleagă tot românul (şi armeanul şi machidonul şi ungurul.. toţi, car'vra's'zică) faptul că banul îţi aduce, înainte de orice, responsabilitate. Şi că, indiferent de câţi ai avea, nu poţi să te comporţi ca un proprietar de sclavi doar pentru că deţii "mijloacele de producţie".
Neîndoielnic, angajatul are responsabilitatea - de principiu - să producă mai mult decât cheltuieşte firma cu el; altfel nu i se justifică prezenţa acolo. Asta înţeleg bine toţi patronii, ca şi mulţi angajaţi. De aici, însă, lucrurile iau o turnură absurdă. Pentru că patronii se feresc să înţeleagă - sau să accepte - faptul că, în oglindă, şi ei au o responsabilitate. Mai mare, chiar, pentru că erorile lor afectează mai multe vieţi decât cea proprie. Dacă e de datoria angajaţilor să producă - şi este! - tot la fel este de datoria patronilor să asigure un mediu uman în care eficienţa să prevaleze. Asta înseamnă cheltuieli, efort, gândire, muncă.
Acestor patroni, Becali le vine ca o mănuşă. Cea mai bună scuză pentru a fugi de responsabilitate şi muncă: dacă el, "om de afaceri de succes", se comportă astfel înseamnă că aşa trebuie.
Dincolo de vorbele hăhăite şi de prostia socială manifestă, Becali a devenit sinonim cu cancerul mediului românesc de business. După el, potopul; dar după cei mulţi care-l imită?...
Bolii ăsteia o să-i spun "becalioză".
Nu mă refer la prostie, la manelizare, la îngâmfare tâmpă, la cretinism agresiv şi la datul în spectacol pe premisa "ba pe-a mă-tii". E deja grav simplul fapt că acest exemplar nereuşit există în spaţiul public şi că se constituie în "model de succes" pentru tineri. Dar nu asta mă preocupă acum, pentru că există soluţii în aplicare deja.
Becalioza infectează substratul adânc al supravieţuirii noastre mondiale şi se diagnostichează prin apariţia replicii "Pe banii mei fac ce vreau". Că aşa "vrea muşchii mei".
Ar trebui să înţeleagă tot românul (şi armeanul şi machidonul şi ungurul.. toţi, car'vra's'zică) faptul că banul îţi aduce, înainte de orice, responsabilitate. Şi că, indiferent de câţi ai avea, nu poţi să te comporţi ca un proprietar de sclavi doar pentru că deţii "mijloacele de producţie".
Neîndoielnic, angajatul are responsabilitatea - de principiu - să producă mai mult decât cheltuieşte firma cu el; altfel nu i se justifică prezenţa acolo. Asta înţeleg bine toţi patronii, ca şi mulţi angajaţi. De aici, însă, lucrurile iau o turnură absurdă. Pentru că patronii se feresc să înţeleagă - sau să accepte - faptul că, în oglindă, şi ei au o responsabilitate. Mai mare, chiar, pentru că erorile lor afectează mai multe vieţi decât cea proprie. Dacă e de datoria angajaţilor să producă - şi este! - tot la fel este de datoria patronilor să asigure un mediu uman în care eficienţa să prevaleze. Asta înseamnă cheltuieli, efort, gândire, muncă.
Acestor patroni, Becali le vine ca o mănuşă. Cea mai bună scuză pentru a fugi de responsabilitate şi muncă: dacă el, "om de afaceri de succes", se comportă astfel înseamnă că aşa trebuie.
Dincolo de vorbele hăhăite şi de prostia socială manifestă, Becali a devenit sinonim cu cancerul mediului românesc de business. După el, potopul; dar după cei mulţi care-l imită?...
vineri, 11 septembrie 2009
La doctorul de ţări. Bolile României (5 şi 6)
România suferă grav. E muribundă, ca să respect diagnosticul preşedintelui. Dar e aşa nu doar datorită politicienilor, sistemelor, mafiilor şi încrengăturilor. E aşa şi pentru că medicamentele care pot însănătoşi ţara trebuie administrate regulat, dar nu are cine să i le administreze. Pentru că asta ar trebui să facem noi. Iar noi suntem la fel de bolnavi ca şi ţara.
De ce zic asta? Numai susţinător al noţiunii de "vină colectivă" n-am fost în toată viaţa mea. Văzând, însă, degradarea continuă a României (şi aşa n-a fost ea cine ştie ce ţară până acum) nu pot să nu mă gândesc la faptul că - poate - şi eu ca individ am o contribuţie. Prin faptul că stau la cutie şi nu fac nimic; prin faptul că las să treacă pe lângă mine nesimţiţi şi nu-i întorc să culeagă de pe jos cojile de seminţe scuipate; prin faptul că nu-mi strig, nu-mi urlu disperarea în faţa disoluţiei statului, înlocuit de fantome diavoleşti, de bande, de mafii, de nimic uneori. Şi eu sunt la fel de vinovat. Pentru că n-a venit încă vremea "majorităţii tăcute"; e încă timpul strigatului, al militantismului, al mişcării. Iar eu tac.
Bolile României sunt multe, grele şi scumpe de vindecat. Nici măcar nu cred că le pot enumera pe toate.
5. Boala vechilului - pupă sus şi fute jos
Grea boală, şi fără leac! Semn - de obicei - al meschinului, al impotentului, al habarnistului-pupător-în-cur, boala asta face ravagii. Ca mucegaiul, s-a căţărat până la cap (dacă Bok poate primi această denumire...). Leacul e simplu şi dureros: piesele infectate se îndepărtează şi se izolează.
6: Boala CEKA - probează-ţi nevinovăţia, infractorule!
Derivată din cea de mai sus, în sensul în care îşi are rădăcinile în aceeaşi mentalitate de carne alterată, boala asta (i-am dat numele după iniţialele primului organ sovietic de represiune) tinde să devină omniprezentă. Iar leacul e acelaşi: aşteaptă până moare o generaţie, în speranţa că tinerii vor fi mai puţin infectaţi.
De ce zic asta? Numai susţinător al noţiunii de "vină colectivă" n-am fost în toată viaţa mea. Văzând, însă, degradarea continuă a României (şi aşa n-a fost ea cine ştie ce ţară până acum) nu pot să nu mă gândesc la faptul că - poate - şi eu ca individ am o contribuţie. Prin faptul că stau la cutie şi nu fac nimic; prin faptul că las să treacă pe lângă mine nesimţiţi şi nu-i întorc să culeagă de pe jos cojile de seminţe scuipate; prin faptul că nu-mi strig, nu-mi urlu disperarea în faţa disoluţiei statului, înlocuit de fantome diavoleşti, de bande, de mafii, de nimic uneori. Şi eu sunt la fel de vinovat. Pentru că n-a venit încă vremea "majorităţii tăcute"; e încă timpul strigatului, al militantismului, al mişcării. Iar eu tac.
Bolile României sunt multe, grele şi scumpe de vindecat. Nici măcar nu cred că le pot enumera pe toate.
5. Boala vechilului - pupă sus şi fute jos
Grea boală, şi fără leac! Semn - de obicei - al meschinului, al impotentului, al habarnistului-pupător-în-cur, boala asta face ravagii. Ca mucegaiul, s-a căţărat până la cap (dacă Bok poate primi această denumire...). Leacul e simplu şi dureros: piesele infectate se îndepărtează şi se izolează.
6: Boala CEKA - probează-ţi nevinovăţia, infractorule!
Derivată din cea de mai sus, în sensul în care îşi are rădăcinile în aceeaşi mentalitate de carne alterată, boala asta (i-am dat numele după iniţialele primului organ sovietic de represiune) tinde să devină omniprezentă. Iar leacul e acelaşi: aşteaptă până moare o generaţie, în speranţa că tinerii vor fi mai puţin infectaţi.
miercuri, 2 septembrie 2009
Noi când sărim gardul?
Scurt intermezzo la serialul cu bolile României. Bun prilej să-mi cer scuze tuturor prietenilor mei pentru tăcere.
V-am mai spus că sunt dinamovist. De mic, de pe vremea când treceam pe sub mese fără să mă aplec. Dar niciodată în viaţa mea amară de microbist n-am văzut o schimbare mai mare la faţă a unei echipe decât cea suferită (sau produsă?) de Dinamo: de la tembelismul penibil din meciul-tur cu Slovan la nebunia (sin)ucigaşă din meciul-retur.
A fost mâna lui Bonetti, bineînţeles. Un no-name de antrenor care, iată, a reuşit un tur de forţă cu psihicul jucătorilor.
A fost mâna conducătorilor: cinj' de mii de parai nu-i de-ici-de-acolo nici măcar pentru fotbaliştii bine (şi cam degeaba, până acum) plătiţi de la Dinamo.
Dar eu mă-ntreb: nu cumva şi intrarea suporterilor pe teren, la Bucureşti, a fost parte din transformare? Nu neapărat prin violenţă (nici n-au fost violenţi, de fapt) cât mai degrabă prin exasperarea transmisă, subliminal dar categoric, pentru starea de umilinţă pe care nu au mai putut-o suporta?
Internetul freamătă, după apariţia Alexandrei Svet la televizor. Exasperarea - sentimentul confuz că "aşa nu se mai poate", care te împinge la nebunie în ciuda oricăror urme de bună-creştere - se simte din ce în ce mai la suprafaţă.
Puterea de azi ne priveşte ironic din interiorul fortăreţei pe care şi-a clădit-o pe bani mangliţi, servicii secrete, cumătrii bolnave, tupeu, nesimţire şi mahala. Şi nu pot decât să mă întreb: noi când sărim gardul?
V-am mai spus că sunt dinamovist. De mic, de pe vremea când treceam pe sub mese fără să mă aplec. Dar niciodată în viaţa mea amară de microbist n-am văzut o schimbare mai mare la faţă a unei echipe decât cea suferită (sau produsă?) de Dinamo: de la tembelismul penibil din meciul-tur cu Slovan la nebunia (sin)ucigaşă din meciul-retur.
A fost mâna lui Bonetti, bineînţeles. Un no-name de antrenor care, iată, a reuşit un tur de forţă cu psihicul jucătorilor.
A fost mâna conducătorilor: cinj' de mii de parai nu-i de-ici-de-acolo nici măcar pentru fotbaliştii bine (şi cam degeaba, până acum) plătiţi de la Dinamo.
Dar eu mă-ntreb: nu cumva şi intrarea suporterilor pe teren, la Bucureşti, a fost parte din transformare? Nu neapărat prin violenţă (nici n-au fost violenţi, de fapt) cât mai degrabă prin exasperarea transmisă, subliminal dar categoric, pentru starea de umilinţă pe care nu au mai putut-o suporta?
Internetul freamătă, după apariţia Alexandrei Svet la televizor. Exasperarea - sentimentul confuz că "aşa nu se mai poate", care te împinge la nebunie în ciuda oricăror urme de bună-creştere - se simte din ce în ce mai la suprafaţă.
Puterea de azi ne priveşte ironic din interiorul fortăreţei pe care şi-a clădit-o pe bani mangliţi, servicii secrete, cumătrii bolnave, tupeu, nesimţire şi mahala. Şi nu pot decât să mă întreb: noi când sărim gardul?
joi, 27 august 2009
La doctorul de ţări. Bolile României (4)
România suferă grav. E muribundă, ca să respect diagnosticul preşedintelui. Dar e aşa nu doar datorită politicienilor, sistemelor, mafiilor şi încrengăturilor. E aşa şi pentru că medicamentele care pot însănătoşi ţara trebuie administrate regulat, dar nu are cine să i le administreze. Pentru că asta ar trebui să facem noi. Iar noi suntem la fel de bolnavi ca şi ţara.
De ce zic asta? Numai susţinător al noţiunii de "vină colectivă" n-am fost în toată viaţa mea. Văzând, însă, degradarea continuă a României (şi aşa n-a fost ea cine ştie ce ţară până acum) nu pot să nu mă gândesc la faptul că - poate - şi eu ca individ am o contribuţie. Prin faptul că stau la cutie şi nu fac nimic; prin faptul că las să treacă pe lângă mine nesimţiţi şi nu-i întorc să culeagă de pe jos cojile de seminţe scuipate; prin faptul că nu-mi strig, nu-mi urlu disperarea în faţa disoluţiei statului, înlocuit de fantome diavoleşti, de bande, de mafii, de nimic uneori. Şi eu sunt la fel de vinovat. Pentru că n-a venit încă vremea "majorităţii tăcute"; e încă timpul strigatului, al militantismului, al mişcării. Iar eu tac.
Bolile României sunt multe, grele şi scumpe de vindecat. Nici măcar nu cred că le pot enumera pe toate.
4. Boala "imaginii" şi a "promovării" - Pe-afară-i vopsit gardul...
Boala asta nu e doar grea, e şi periculoasă pentru cel infectat. Grea, pentru că nu ştiu alt leac decât un şoc fundamental sau moartea - biologică - a bolnavului. Periculoasă pentru că, bine făcută, construcţia de imagine sau promovarea ucid repede în cazul în care (ca la noi) produsul-subiect nu se ridică la nivelul reclamei.
Să ne imaginăm pentru un moment că "promovarea" făcută de Ministerul Turismului ar avea ca scop chiar promovarea României ca destinaţie turistică. Să ne mai imaginăm, pentru acelaşi moment, că această promovare ar fi chiar bine făcută. Şi că turiştii străini ar începe să vină la noi. Ce-ar găsi?
Avem exemplul "detergentului Băsescu", cel votat de milioane de români. Ce-a ieşit, de fapt?
Clasa noastră politică se bazează numai şi numai pe "imagine". Mai trebuie să comentez în privinţa realităţii sordide şi disperante în care trăim?
De ce zic asta? Numai susţinător al noţiunii de "vină colectivă" n-am fost în toată viaţa mea. Văzând, însă, degradarea continuă a României (şi aşa n-a fost ea cine ştie ce ţară până acum) nu pot să nu mă gândesc la faptul că - poate - şi eu ca individ am o contribuţie. Prin faptul că stau la cutie şi nu fac nimic; prin faptul că las să treacă pe lângă mine nesimţiţi şi nu-i întorc să culeagă de pe jos cojile de seminţe scuipate; prin faptul că nu-mi strig, nu-mi urlu disperarea în faţa disoluţiei statului, înlocuit de fantome diavoleşti, de bande, de mafii, de nimic uneori. Şi eu sunt la fel de vinovat. Pentru că n-a venit încă vremea "majorităţii tăcute"; e încă timpul strigatului, al militantismului, al mişcării. Iar eu tac.
Bolile României sunt multe, grele şi scumpe de vindecat. Nici măcar nu cred că le pot enumera pe toate.
4. Boala "imaginii" şi a "promovării" - Pe-afară-i vopsit gardul...
Boala asta nu e doar grea, e şi periculoasă pentru cel infectat. Grea, pentru că nu ştiu alt leac decât un şoc fundamental sau moartea - biologică - a bolnavului. Periculoasă pentru că, bine făcută, construcţia de imagine sau promovarea ucid repede în cazul în care (ca la noi) produsul-subiect nu se ridică la nivelul reclamei.
Să ne imaginăm pentru un moment că "promovarea" făcută de Ministerul Turismului ar avea ca scop chiar promovarea României ca destinaţie turistică. Să ne mai imaginăm, pentru acelaşi moment, că această promovare ar fi chiar bine făcută. Şi că turiştii străini ar începe să vină la noi. Ce-ar găsi?
Avem exemplul "detergentului Băsescu", cel votat de milioane de români. Ce-a ieşit, de fapt?
Clasa noastră politică se bazează numai şi numai pe "imagine". Mai trebuie să comentez în privinţa realităţii sordide şi disperante în care trăim?
marți, 25 august 2009
La doctorul de ţări. Bolile României (3)
România suferă grav. E muribundă, ca să respect diagnosticul preşedintelui. Dar e aşa nu doar datorită politicienilor, sistemelor, mafiilor şi încrengăturilor. E aşa şi pentru că medicamentele care pot însănătoşi ţara trebuie administrate regulat, dar nu are cine să i le administreze. Pentru că asta ar trebui să facem noi. Iar noi suntem la fel de bolnavi ca şi ţara.
De ce zic asta? Numai susţinător al noţiunii de "vină colectivă" n-am fost în toată viaţa mea. Văzând, însă, degradarea continuă a României (şi aşa n-a fost ea cine ştie ce ţară până acum) nu pot să nu mă gândesc la faptul că - poate - şi eu ca individ am o contribuţie. Prin faptul că stau la cutie şi nu fac nimic; prin faptul că las să treacă pe lângă mine nesimţiţi şi nu-i întorc să culeagă de pe jos cojile de seminţe scuipate; prin faptul că nu-mi strig, nu-mi urlu disperarea în faţa disoluţiei statului, înlocuit de fantome diavoleşti, de bande, de mafii, de nimic uneori. Şi eu sunt la fel de vinovat. Pentru că n-a venit încă vremea "majorităţii tăcute"; e încă timpul strigatului, al militantismului, al mişcării. Iar eu tac.
Bolile României sunt multe, grele şi scumpe de vindecat. Nici măcar nu cred că le pot enumera pe toate.
3. Boala mitului mesianic - să vină cineva să mă salveze!
Poate că asta, dacă mă întrebaţi pe mine, este boala cea mai grea. Cea mai periculoasă. Cu cele mai drastice consecinţe. Şi, mi se pare, este o boală aproape imposibil de tratat.
Mitul mesianic a distrus conştiinţa civică - atâta câtă mai era - în România. Din cauza lui ţăranii stau la crâşmă şi jandarmii cară saci cu pământ în diguri improvizate - pentru că cineva trebuie să ne salveze.
Din cauza lui suntem o ţară de asistaţi - la finalul lui 2008 aproximativ 11 milioane de români - jumătate din ţară! - beneficiau de o formă sau alta de ajutoare de la stat - pentru că cineva trebuie să ne salveze.
Din cauza lui românii nu mai caută şanse pentru sine, ci oportunităţi de înşelare a statului, să mai ciupească ceva - pentru că cineva trebuie să ne salveze.
Din cauza lui aberaţiile unui singur om sunt mai degrabă acceptate decât erorile unui sistem alcătuit din mai multe grupuri - pentru că cineva trebuie să ne salveze.
Din cauza lui am ajuns aici - şi asta este doar o etapă de pe drumul sigur către destructurare. Iar odată ajunşi acolo vom avea, evident, nevoie de cineva să ne salveze. De noi înşine.
De ce zic asta? Numai susţinător al noţiunii de "vină colectivă" n-am fost în toată viaţa mea. Văzând, însă, degradarea continuă a României (şi aşa n-a fost ea cine ştie ce ţară până acum) nu pot să nu mă gândesc la faptul că - poate - şi eu ca individ am o contribuţie. Prin faptul că stau la cutie şi nu fac nimic; prin faptul că las să treacă pe lângă mine nesimţiţi şi nu-i întorc să culeagă de pe jos cojile de seminţe scuipate; prin faptul că nu-mi strig, nu-mi urlu disperarea în faţa disoluţiei statului, înlocuit de fantome diavoleşti, de bande, de mafii, de nimic uneori. Şi eu sunt la fel de vinovat. Pentru că n-a venit încă vremea "majorităţii tăcute"; e încă timpul strigatului, al militantismului, al mişcării. Iar eu tac.
Bolile României sunt multe, grele şi scumpe de vindecat. Nici măcar nu cred că le pot enumera pe toate.
3. Boala mitului mesianic - să vină cineva să mă salveze!
Poate că asta, dacă mă întrebaţi pe mine, este boala cea mai grea. Cea mai periculoasă. Cu cele mai drastice consecinţe. Şi, mi se pare, este o boală aproape imposibil de tratat.
Mitul mesianic a distrus conştiinţa civică - atâta câtă mai era - în România. Din cauza lui ţăranii stau la crâşmă şi jandarmii cară saci cu pământ în diguri improvizate - pentru că cineva trebuie să ne salveze.
Din cauza lui suntem o ţară de asistaţi - la finalul lui 2008 aproximativ 11 milioane de români - jumătate din ţară! - beneficiau de o formă sau alta de ajutoare de la stat - pentru că cineva trebuie să ne salveze.
Din cauza lui românii nu mai caută şanse pentru sine, ci oportunităţi de înşelare a statului, să mai ciupească ceva - pentru că cineva trebuie să ne salveze.
Din cauza lui aberaţiile unui singur om sunt mai degrabă acceptate decât erorile unui sistem alcătuit din mai multe grupuri - pentru că cineva trebuie să ne salveze.
Din cauza lui am ajuns aici - şi asta este doar o etapă de pe drumul sigur către destructurare. Iar odată ajunşi acolo vom avea, evident, nevoie de cineva să ne salveze. De noi înşine.
sâmbătă, 22 august 2009
La doctorul de ţări. Bolile României (2)
România suferă grav. E muribundă, ca să respect diagnosticul preşedintelui. Dar e aşa nu doar datorită politicienilor, sistemelor, mafiilor şi încrengăturilor. E aşa şi pentru că medicamentele care pot însănătoşi ţara trebuie administrate regulat, dar nu are cine să i le administreze. Pentru că asta ar trebui să facem noi. Iar noi suntem la fel de bolnavi ca şi ţara.
De ce zic asta? Numai susţinător al noţiunii de "vină colectivă" n-am fost în toată viaţa mea. Văzând, însă, degradarea continuă a României (şi aşa n-a fost ea cine ştie ce ţară până acum) nu pot să nu mă gândesc la faptul că - poate - şi eu ca individ am o contribuţie. Prin faptul că stau la cutie şi nu fac nimic; prin faptul că las să treacă pe lângă mine nesimţiţi şi nu-i întorc să culeagă de pe jos cojile de seminţe scuipate; prin faptul că nu-mi strig, nu-mi urlu disperarea în faţa disoluţiei statului, înlocuit de fantome diavoleşti, de bande, de mafii, de nimic uneori. Şi eu sunt la fel de vinovat. Pentru că n-a venit încă vremea "majorităţii tăcute"; e încă timpul strigatului, al militantismului, al mişcării. Iar eu tac.
Bolile României sunt multe, grele şi scumpe de vindecat. Nici măcar nu cred că le pot enumera pe toate.
2. Boala lui "Nici tu nu eşti mai bun" sau Hoţul strigă "Hoţul!"
Boala aste e veche. Este, de fapt, una dintre metodele clasice de manipulare. Mă tot mir cum Dumnezeu marii vorbitori ai politicii şi mediei româneşti cad mereu în această capcană şi intră în defensivă, în loc să reacţioneze.
"Aţi distrus România!" strigă liberalii. "Da, da' şi voi aţi risipit banii şi de-asta o dăm noi de gard! Hoţilor! Incompetenţilor!" replică pedeliştii. Şi conversaţia se transformă într-un vacarm fără noimă.
Unui manipulator nu-i răspunzi intrând în jocul lui. Unui manipulator îi răspunzi arătându-i că ştii ce vrea să facă şi readucându-l la subiect.
Da, dar pentru asta trebuie să ştii nişte lucruri. Trebuia să fi citit câte ceva. Trebuia să ştii să-ţi alegi echipa de consultanţi şi mai trebuie să ştii şi să-i asculţi. Or, noi avem în mare majoritate inculţi, manelişti, tromboane, măgari sau pur şi simplu eşecuri umane.
Tristul spectacol va continua, astfel nestingherit, în timp ce noi vom continua să privim stingheri, uitaţi, flămânzi, de pe tuşă.
De ce zic asta? Numai susţinător al noţiunii de "vină colectivă" n-am fost în toată viaţa mea. Văzând, însă, degradarea continuă a României (şi aşa n-a fost ea cine ştie ce ţară până acum) nu pot să nu mă gândesc la faptul că - poate - şi eu ca individ am o contribuţie. Prin faptul că stau la cutie şi nu fac nimic; prin faptul că las să treacă pe lângă mine nesimţiţi şi nu-i întorc să culeagă de pe jos cojile de seminţe scuipate; prin faptul că nu-mi strig, nu-mi urlu disperarea în faţa disoluţiei statului, înlocuit de fantome diavoleşti, de bande, de mafii, de nimic uneori. Şi eu sunt la fel de vinovat. Pentru că n-a venit încă vremea "majorităţii tăcute"; e încă timpul strigatului, al militantismului, al mişcării. Iar eu tac.
Bolile României sunt multe, grele şi scumpe de vindecat. Nici măcar nu cred că le pot enumera pe toate.
2. Boala lui "Nici tu nu eşti mai bun" sau Hoţul strigă "Hoţul!"
Boala aste e veche. Este, de fapt, una dintre metodele clasice de manipulare. Mă tot mir cum Dumnezeu marii vorbitori ai politicii şi mediei româneşti cad mereu în această capcană şi intră în defensivă, în loc să reacţioneze.
"Aţi distrus România!" strigă liberalii. "Da, da' şi voi aţi risipit banii şi de-asta o dăm noi de gard! Hoţilor! Incompetenţilor!" replică pedeliştii. Şi conversaţia se transformă într-un vacarm fără noimă.
Unui manipulator nu-i răspunzi intrând în jocul lui. Unui manipulator îi răspunzi arătându-i că ştii ce vrea să facă şi readucându-l la subiect.
Da, dar pentru asta trebuie să ştii nişte lucruri. Trebuia să fi citit câte ceva. Trebuia să ştii să-ţi alegi echipa de consultanţi şi mai trebuie să ştii şi să-i asculţi. Or, noi avem în mare majoritate inculţi, manelişti, tromboane, măgari sau pur şi simplu eşecuri umane.
Tristul spectacol va continua, astfel nestingherit, în timp ce noi vom continua să privim stingheri, uitaţi, flămânzi, de pe tuşă.
sâmbătă, 15 august 2009
La doctorul de ţări. Bolile României (1)
România suferă grav. E muribundă, ca să respect diagnosticul preşedintelui. Dar e aşa nu doar datorită politicienilor, sistemelor, mafiilor şi încrengăturilor. E aşa şi pentru că medicamentele care pot însănătoşi ţara trebuie administrate regulat, dar nu are cine să i le administreze. Pentru că asta ar trebui să facem noi. Iar noi suntem la fel de bolnavi ca şi ţara.
De ce zic asta? Numai susţinător al noţiunii de "vină colectivă" n-am fost în toată viaţa mea. Văzând, însă, degradarea continuă a României (şi aşa n-a fost ea cine ştie ce ţară până acum) nu pot să nu mă gândesc la faptul că - poate - şi eu ca individ am o contribuţie. Prin faptul că stau la cutie şi nu fac nimic; prin faptul că las să treacă pe lângă mine nesimţiţi şi nu-i întorc să culeagă de pe jos cojile de seminţe scuipate; prin faptul că nu-mi strig, nu-mi urlu disperarea în faţa disoluţiei statului, înlocuit de fantome diavoleşti, de bande, de mafii, de nimic uneori. Şi eu sunt la fel de vinovat. Pentru că n-a venit încă vremea "majorităţii tăcute"; e încă timpul strigatului, al militantismului, al mişcării. Iar eu tac.
Bolile României sunt multe, grele şi scumpe de vindecat. Nici măcar nu cred că le pot enumera pe toate.
1. Boala lui Potemkin - coajă fără miez
Nimic nu e ce pare, aici la noi. Poliţia nu e Poliţie - e un amestec de găşti de cartier, bătrâni hârşiţi în rele, impotenţi şi o mână de idealişti care-şi pierd repede iluziile. În relaţia cetăţean - Poliţie totul este respectat la suprafaţă. Depui o sesizare, încep cercetările, primeşti o rezoluţie. Nimic nu e respectat în fond. Făptuitorul nu e găsit, probele nu sunt adunate, problema ta nu e rezolvată - ba chiar, dacă eşti ghinionist, Poliţia se întoarce împotriva ta, pentru că ai îndrăznit să deranjezi un mare guşter cu sesizarea ta.
Mai doriţi exemple? Luaţi Justiţia - locul în care-ţi pierzi definitiv virginitatea cetăţenească. Procese care durează ani în şir, decizii imbecile, o logică proprie care nu mai are nimic de-a face cu ideea de "face dreptate". Un sistem întors în sine însuşi, în care logica formală şi procedurile au precădere în faţa bunului-simţ.
Cadrul legal - paradisul pescuitorilor în ape tulburi şi coşmarul nostru, al celorlalţi. Legi incomplete, fragmentare, prevederi emise într-o perioadă de zeci de ani neunificate vreodată, texte care se contrazic, texte imbecile, texte care sunt doar cuvinte fără miez. Niciodată, nimeni legat în vreun fel de acest domeniu nu s-a preocupat să coaguleze miliardele de cuvinte care reglementează un domeniu într-un set coerent de legi. Nu. Tu, cetăţean, eşti obligat să faci Dreptul (la zi!) ca să te poţi descurca cât de cât. Sau să te rogi Domnului să scapi.
Tratamentul acestei boli este simplu în principiu, dificil de implementat şi imposibil de pus în practică la noi: responsabilizarea. E de ajuns să legi veniturile, supravieţuirea în sistem şi promovarea de rezultatele practice ale muncii - de cetăţean şi satisfacţia lui, până la urmă. Nu de şefii care sunt numiţi politic şi care te numesc politic (sau sexual, uneori). Dar asta cere ceva ce noi nu avem: voinţă.
(poate va urma)
De ce zic asta? Numai susţinător al noţiunii de "vină colectivă" n-am fost în toată viaţa mea. Văzând, însă, degradarea continuă a României (şi aşa n-a fost ea cine ştie ce ţară până acum) nu pot să nu mă gândesc la faptul că - poate - şi eu ca individ am o contribuţie. Prin faptul că stau la cutie şi nu fac nimic; prin faptul că las să treacă pe lângă mine nesimţiţi şi nu-i întorc să culeagă de pe jos cojile de seminţe scuipate; prin faptul că nu-mi strig, nu-mi urlu disperarea în faţa disoluţiei statului, înlocuit de fantome diavoleşti, de bande, de mafii, de nimic uneori. Şi eu sunt la fel de vinovat. Pentru că n-a venit încă vremea "majorităţii tăcute"; e încă timpul strigatului, al militantismului, al mişcării. Iar eu tac.
Bolile României sunt multe, grele şi scumpe de vindecat. Nici măcar nu cred că le pot enumera pe toate.
1. Boala lui Potemkin - coajă fără miez
Nimic nu e ce pare, aici la noi. Poliţia nu e Poliţie - e un amestec de găşti de cartier, bătrâni hârşiţi în rele, impotenţi şi o mână de idealişti care-şi pierd repede iluziile. În relaţia cetăţean - Poliţie totul este respectat la suprafaţă. Depui o sesizare, încep cercetările, primeşti o rezoluţie. Nimic nu e respectat în fond. Făptuitorul nu e găsit, probele nu sunt adunate, problema ta nu e rezolvată - ba chiar, dacă eşti ghinionist, Poliţia se întoarce împotriva ta, pentru că ai îndrăznit să deranjezi un mare guşter cu sesizarea ta.
Mai doriţi exemple? Luaţi Justiţia - locul în care-ţi pierzi definitiv virginitatea cetăţenească. Procese care durează ani în şir, decizii imbecile, o logică proprie care nu mai are nimic de-a face cu ideea de "face dreptate". Un sistem întors în sine însuşi, în care logica formală şi procedurile au precădere în faţa bunului-simţ.
Cadrul legal - paradisul pescuitorilor în ape tulburi şi coşmarul nostru, al celorlalţi. Legi incomplete, fragmentare, prevederi emise într-o perioadă de zeci de ani neunificate vreodată, texte care se contrazic, texte imbecile, texte care sunt doar cuvinte fără miez. Niciodată, nimeni legat în vreun fel de acest domeniu nu s-a preocupat să coaguleze miliardele de cuvinte care reglementează un domeniu într-un set coerent de legi. Nu. Tu, cetăţean, eşti obligat să faci Dreptul (la zi!) ca să te poţi descurca cât de cât. Sau să te rogi Domnului să scapi.
Tratamentul acestei boli este simplu în principiu, dificil de implementat şi imposibil de pus în practică la noi: responsabilizarea. E de ajuns să legi veniturile, supravieţuirea în sistem şi promovarea de rezultatele practice ale muncii - de cetăţean şi satisfacţia lui, până la urmă. Nu de şefii care sunt numiţi politic şi care te numesc politic (sau sexual, uneori). Dar asta cere ceva ce noi nu avem: voinţă.
(poate va urma)
marți, 4 august 2009
Ţara mea, ţara lui "Futu-i pomana". Sau poate nu.
Ajung la concluzia că n-avem nimic, în afara suprafeţei. N-avem fond, n-avem substanţă, nu avem decât "imagine", "prezenţă media" şi vorbe, multe şi goale.
Avem un guvern; de fapt, avem o gaşcă de manelişti care se ceartă pe la televizoare.
Avem instituţii publice; dar n-avem decât un imens "sistem piramidal de colectare a şpăgii" (citat din Moise Guran).
Avem bănci; dar nu avem instituţii care să crediteze economia, ci profitori de pe urma incapacităţii maneliştilor mai sus citaţi de a face ceva, indiferent ce, care să nu fie rău. Şi care se împrumută în disperare, sugând cu inconştienţă criminală însăşi substanţa care ar trebui să le producă lor bani pe care să-i fure mai apoi.
Avem o economie; dar avem doar o colecţie de firmuliţe care gâfâie sub povara taxelor şi a lipsei de lichidităţi, pierdute printre câteva sifoane gigantice lipite de bugetele publice.
Avem un preşedinte; avem pe naiba! N-avem decât un exemplar aproape perfect de ghiolban care trăieşte din nervi şi crize şi care, într-o ţară normală, ar fi condamnat la lada de gunoi a istoriei în doi timpi şi trei mişcări.
În ritmul acesta de multiplicare a cojilor fără miez mă aştept cât de curând ca prima vedetă porno a ţării, odată tranşată, să fie de fapt o coajă de papier-maché, goală pe dinăuntru.
Dar ca să nu ziceţi că-s rău şi pestriţ la maţe: nasc şi în România oameni. La mare ni s-a stricat maşina, am dus-o la service şi ne-am întors, doi adulţi şi-un copil, cu microbuzul până-n gura staţiunii. Apoi pe jos, vreo 2 kilometri. Dar la început de drum (căldură, efort, copil mofturos de oboseală) a oprit o maşină, cu doi tineri. El în dreapta, ea la volan. "Ştiţi, v-am văzut cu copilul. Nu vreţi să vă ducem?"
Pe cuvântul meu că aveam, la coborâre, ochii umezi.
Avem un guvern; de fapt, avem o gaşcă de manelişti care se ceartă pe la televizoare.
Avem instituţii publice; dar n-avem decât un imens "sistem piramidal de colectare a şpăgii" (citat din Moise Guran).
Avem bănci; dar nu avem instituţii care să crediteze economia, ci profitori de pe urma incapacităţii maneliştilor mai sus citaţi de a face ceva, indiferent ce, care să nu fie rău. Şi care se împrumută în disperare, sugând cu inconştienţă criminală însăşi substanţa care ar trebui să le producă lor bani pe care să-i fure mai apoi.
Avem o economie; dar avem doar o colecţie de firmuliţe care gâfâie sub povara taxelor şi a lipsei de lichidităţi, pierdute printre câteva sifoane gigantice lipite de bugetele publice.
Avem un preşedinte; avem pe naiba! N-avem decât un exemplar aproape perfect de ghiolban care trăieşte din nervi şi crize şi care, într-o ţară normală, ar fi condamnat la lada de gunoi a istoriei în doi timpi şi trei mişcări.
În ritmul acesta de multiplicare a cojilor fără miez mă aştept cât de curând ca prima vedetă porno a ţării, odată tranşată, să fie de fapt o coajă de papier-maché, goală pe dinăuntru.
Dar ca să nu ziceţi că-s rău şi pestriţ la maţe: nasc şi în România oameni. La mare ni s-a stricat maşina, am dus-o la service şi ne-am întors, doi adulţi şi-un copil, cu microbuzul până-n gura staţiunii. Apoi pe jos, vreo 2 kilometri. Dar la început de drum (căldură, efort, copil mofturos de oboseală) a oprit o maşină, cu doi tineri. El în dreapta, ea la volan. "Ştiţi, v-am văzut cu copilul. Nu vreţi să vă ducem?"
Pe cuvântul meu că aveam, la coborâre, ochii umezi.
vineri, 17 iulie 2009
When blogging fails, it's time to stop
Trebuie sa recunosc faptul ca mi-a plăcut să "bloghez". E o cu totul altă senzaţie decât ştiam sau îmi închipuiam eu. A fost frumos, cât a durat.
Ca orice lucru omenesc, însă, şi blogului i-a sosit momentul să-şi dea obştescul sfârşit. Pentru că, oricât de frumos ar fi, dacă nu poate fi şi util în acelaşi timp, tot degeaba se cheamă că e.
Cetăţeanul Popescu vă salută pe toţi, prieteni. Îl preţuiesc pe Adi, pentru înţelepciunea şi bunătatea lui funciară; pe Innuenda o iubesc (am iubit-o în secret de când am cunoscut-o), mai ales pentru capacitatea ei de a vedea frumosul în ciuda meseriei; ionuţu (şi Oana) mi-au făcut Braşovul mai frumos (iar Dusha mai vesel). Denisuca îmi aminteşte cu regrete tandre de vremurile tinereţilor mele furtunoase. Manole mi-a fost sprijin, corector şi cititor dintru început, şi-i sunt recunoscător că nu m-a lăsat singur. Cristina mi-a arătat multe lucruri frumoase şi e un preopinent de nădejde. Anca are o prospeţime a gândirii care te îndreaptă, oricât de strâmbă ţi-ar fi mintea. Anadana m-a păzit din umbră să n-o iau razna de tot. Ghost şi Dan mi-amintesc mereu că gândul meu nu e singurul posibil şi nici măcar cel mai bun - o lecţie de smerenie care mi-a prins bine în multe momente.
Nero şi Alydor, prieteni vechi, înţeleg.
Tuturor vă mulţumesc. Bloggingul şi-a atins limitele. Nu ştiu ce-mi rămâne de făcut, dar simplele vorbe nu mai ajung. Ele nu vor lipsi - n-aş mai fi eu dacă n-aş mai comenta pe ici, pe acolo, nu?
Ca orice lucru omenesc, însă, şi blogului i-a sosit momentul să-şi dea obştescul sfârşit. Pentru că, oricât de frumos ar fi, dacă nu poate fi şi util în acelaşi timp, tot degeaba se cheamă că e.
Cetăţeanul Popescu vă salută pe toţi, prieteni. Îl preţuiesc pe Adi, pentru înţelepciunea şi bunătatea lui funciară; pe Innuenda o iubesc (am iubit-o în secret de când am cunoscut-o), mai ales pentru capacitatea ei de a vedea frumosul în ciuda meseriei; ionuţu (şi Oana) mi-au făcut Braşovul mai frumos (iar Dusha mai vesel). Denisuca îmi aminteşte cu regrete tandre de vremurile tinereţilor mele furtunoase. Manole mi-a fost sprijin, corector şi cititor dintru început, şi-i sunt recunoscător că nu m-a lăsat singur. Cristina mi-a arătat multe lucruri frumoase şi e un preopinent de nădejde. Anca are o prospeţime a gândirii care te îndreaptă, oricât de strâmbă ţi-ar fi mintea. Anadana m-a păzit din umbră să n-o iau razna de tot. Ghost şi Dan mi-amintesc mereu că gândul meu nu e singurul posibil şi nici măcar cel mai bun - o lecţie de smerenie care mi-a prins bine în multe momente.
Nero şi Alydor, prieteni vechi, înţeleg.
Tuturor vă mulţumesc. Bloggingul şi-a atins limitele. Nu ştiu ce-mi rămâne de făcut, dar simplele vorbe nu mai ajung. Ele nu vor lipsi - n-aş mai fi eu dacă n-aş mai comenta pe ici, pe acolo, nu?
duminică, 12 iulie 2009
Cercul vicios al democraţiei noastre cu colţuri
Ciudat cum evenimente revelatoare trec nebăgate în seamă; poate că asta explică şi "măreţele realizări" ale democraţiei noastre "of choice".
Recent, în presă a apărut cazul unui director demisionar de direcţie agricolă, care a cerut înapoi de la PD-L 30.000 roni, şpaga dată pentru a fi uns în scaunul respectiv. Dincolo de sordidul situaţiei, poate n-ar fi rău să traducem în cuvinte simple câteva reguli de sistem care transpar din acest divorţ:
1. sistemul încurajează şpăgarii şi alungă pe cei cinstiţi: însăşi modalitatea de "ungere" a directorimii din orice "deconcentrată" promovează şobolanii. Un tip onest nu are şanse, pentru că, nefiind dispus la "plăţi compensatorii", nici nu poate fi vorba să intre în caruselul numirilor politice. Ca urmare, doar râturile cu kevlar în loc de obraz se aruncă la funcţii. Banii în cauză fiind, evident, recuperaţi din şpăgile primite ulterior.
2. modalitatea asta de troacă de a "conduce" în judeţe este urmare nemijlocită a puterii aspectului formal în organizarea noastră. Semnătura, hârtia, aprobarea sunt la putere, acum ca şi înainte de '89. Luaţi "directorului" puterea dată de semnătură şi observaţi dacă se mai înghesuie turma de porci la mierea funcţiilor.
3. că asemenea gunoaie umane sunt cocoţate în vârful piramidei nu este o slăbiciune a sistemului, ci derivă din însuşi modul în care el a fost creat. Faptul că rămân pe funcţii, în ciuda articolelor din presă, este tot rezultatul programării sale cibernetice. Slăbiciunile sistemului se manifestă rar, ca de exemplu în cazul Ridzi - când un element perturbator extern (GSP) a reuşit să introducă unde de şoc în mecanism.
Având în faţă cele de mai sus, vindecarea sistemului de el însuşi - şi eliberarea noastră din servitutea impusă de gloata şobolanilor râioşi - este simplă în teorie, dificilă în practică şi imposibilă în fapt (pentru că ar însemna ca hoarda de troli să-şi taie singură craca de sub picioare). Presupunând, totuşi, că ar fi cineva interesat, cam ăştia ar fi paşii:
1. toate posturile din administraţia publică ar trebui să fie plătite în conformitate cu o schemă de evaluare care să cuprindă strict criterii obiective, cifrice, legate direct şi nemijlocit de rezultatele muncii în folosul publicului. Nu sunt mulţi cei capabili să construiască un astfel de sistem de evaluare-salarizare, dar - acolo unde s-a lucrat în acest fel - rezultatele au fost spectaculoase. Ca să mă fac înţeles: aspectele cantitative ale muncii (de exemplu, numărul de zile scurse între primirea unei cereri şi rezolvarea ei, eventual ponderate cu numărul de birouri implicate în rezolvare, sau numărul şi tendinţa evoluţiei numărului de reclamaţii primite de o instituţie) sunt simplu de cuantificat, dar sunt mereu altele (primăria din Gherăeşti - Neamţ are altă situaţie decât Direcţia pentru Protecţia Copilului Caraş-Severin; fiecare astfel de instituţie se constituie, din punctul de vedere al specialistului în cibernetica organizaţională, într-un proiect de sine stătător). Aspectele calitative, însă, trebuie obligatoriu transformate în cifre evaluabile obiectiv, ceea ce e mult mai greu (cum măsori "gradul de satisfacţie al persoanelor cu dizabilităţi" la adresa activităţii Direcţiei judeţene de resort?), dar nu imposibil. Firmele mari au reuşit. Se poate şi în administraţie.
2. veţi observa că, dacă veniturile şi promovările nu mai depind de şefi, şpaga îşi pierde obiectul. Ca atare, nici posturile de conducere nu vor mai fi vânate, sau cel puţin nu ca acum.
3. toate posturile de conducere cu impact semnificativ la nivel de comunitate (preşedinte de tribunal, şef de poliţie, director al direcţiei agricole etc) trebuie supuse, într-un fel sau altul, aprobării comunităţii: prin alegeri, fie directe fie indirecte (ca membru al unei echipe alese de cetăţeni). În acest fel, influenţa centrului dispare, iar atenţia acestor conducători locali se va îndrepta mai mult către "clienţii" lor: cetăţenii.
4. în fine, un pas decisiv este clarificarea, simplificarea şi uşurarea legislaţiei. Legile actuale sunt multe, neclare, redactate vag, cu erori şi contradicţii, ceea ce lasă loc "interpretării" adică bunului-plac al "organului de control". Legile limpezi, clare, simple sunt ceea ce actualul sistem NU doreşte - altfel, cum ar putea inspectorii să ia şpagă de la "contravenienţi", pentru a o plasa mai sus?
Am scris cu strângere de inimă. Dacă vreun politician citeşte şi preia ideile, pot pune pariu că le va "implementa" cu voioşie şi entuziasm - şi, evident, eronat. Pentru că trăim în "land of choice" - ţara în care orice alegere este greşită din start.
Recent, în presă a apărut cazul unui director demisionar de direcţie agricolă, care a cerut înapoi de la PD-L 30.000 roni, şpaga dată pentru a fi uns în scaunul respectiv. Dincolo de sordidul situaţiei, poate n-ar fi rău să traducem în cuvinte simple câteva reguli de sistem care transpar din acest divorţ:
1. sistemul încurajează şpăgarii şi alungă pe cei cinstiţi: însăşi modalitatea de "ungere" a directorimii din orice "deconcentrată" promovează şobolanii. Un tip onest nu are şanse, pentru că, nefiind dispus la "plăţi compensatorii", nici nu poate fi vorba să intre în caruselul numirilor politice. Ca urmare, doar râturile cu kevlar în loc de obraz se aruncă la funcţii. Banii în cauză fiind, evident, recuperaţi din şpăgile primite ulterior.
2. modalitatea asta de troacă de a "conduce" în judeţe este urmare nemijlocită a puterii aspectului formal în organizarea noastră. Semnătura, hârtia, aprobarea sunt la putere, acum ca şi înainte de '89. Luaţi "directorului" puterea dată de semnătură şi observaţi dacă se mai înghesuie turma de porci la mierea funcţiilor.
3. că asemenea gunoaie umane sunt cocoţate în vârful piramidei nu este o slăbiciune a sistemului, ci derivă din însuşi modul în care el a fost creat. Faptul că rămân pe funcţii, în ciuda articolelor din presă, este tot rezultatul programării sale cibernetice. Slăbiciunile sistemului se manifestă rar, ca de exemplu în cazul Ridzi - când un element perturbator extern (GSP) a reuşit să introducă unde de şoc în mecanism.
Având în faţă cele de mai sus, vindecarea sistemului de el însuşi - şi eliberarea noastră din servitutea impusă de gloata şobolanilor râioşi - este simplă în teorie, dificilă în practică şi imposibilă în fapt (pentru că ar însemna ca hoarda de troli să-şi taie singură craca de sub picioare). Presupunând, totuşi, că ar fi cineva interesat, cam ăştia ar fi paşii:
1. toate posturile din administraţia publică ar trebui să fie plătite în conformitate cu o schemă de evaluare care să cuprindă strict criterii obiective, cifrice, legate direct şi nemijlocit de rezultatele muncii în folosul publicului. Nu sunt mulţi cei capabili să construiască un astfel de sistem de evaluare-salarizare, dar - acolo unde s-a lucrat în acest fel - rezultatele au fost spectaculoase. Ca să mă fac înţeles: aspectele cantitative ale muncii (de exemplu, numărul de zile scurse între primirea unei cereri şi rezolvarea ei, eventual ponderate cu numărul de birouri implicate în rezolvare, sau numărul şi tendinţa evoluţiei numărului de reclamaţii primite de o instituţie) sunt simplu de cuantificat, dar sunt mereu altele (primăria din Gherăeşti - Neamţ are altă situaţie decât Direcţia pentru Protecţia Copilului Caraş-Severin; fiecare astfel de instituţie se constituie, din punctul de vedere al specialistului în cibernetica organizaţională, într-un proiect de sine stătător). Aspectele calitative, însă, trebuie obligatoriu transformate în cifre evaluabile obiectiv, ceea ce e mult mai greu (cum măsori "gradul de satisfacţie al persoanelor cu dizabilităţi" la adresa activităţii Direcţiei judeţene de resort?), dar nu imposibil. Firmele mari au reuşit. Se poate şi în administraţie.
2. veţi observa că, dacă veniturile şi promovările nu mai depind de şefi, şpaga îşi pierde obiectul. Ca atare, nici posturile de conducere nu vor mai fi vânate, sau cel puţin nu ca acum.
3. toate posturile de conducere cu impact semnificativ la nivel de comunitate (preşedinte de tribunal, şef de poliţie, director al direcţiei agricole etc) trebuie supuse, într-un fel sau altul, aprobării comunităţii: prin alegeri, fie directe fie indirecte (ca membru al unei echipe alese de cetăţeni). În acest fel, influenţa centrului dispare, iar atenţia acestor conducători locali se va îndrepta mai mult către "clienţii" lor: cetăţenii.
4. în fine, un pas decisiv este clarificarea, simplificarea şi uşurarea legislaţiei. Legile actuale sunt multe, neclare, redactate vag, cu erori şi contradicţii, ceea ce lasă loc "interpretării" adică bunului-plac al "organului de control". Legile limpezi, clare, simple sunt ceea ce actualul sistem NU doreşte - altfel, cum ar putea inspectorii să ia şpagă de la "contravenienţi", pentru a o plasa mai sus?
Am scris cu strângere de inimă. Dacă vreun politician citeşte şi preia ideile, pot pune pariu că le va "implementa" cu voioşie şi entuziasm - şi, evident, eronat. Pentru că trăim în "land of choice" - ţara în care orice alegere este greşită din start.
vineri, 10 iulie 2009
Criză. Dar nu economică
Acum ani buni, când am dat eu cu fruntea de viaţa de angajat în multinaţionale (şi mi-am făcut ditai cucuiul), am învăţat un lucru: un manager bun se vede pe timp de criză. În vremi normale orice bălălău, cât ar fi de prost, tot obţine ceva rezultate dacă varsă găleţi de bani. Cum o dă, având la dispoziţie resurse, tot nimereşte o decizie managerială corectă şi se poate împăuna cu rezultate.
Pe timp de criză, însă, managerii au la dispoziţie resurse limitate sau chiar spre zero. Acum se vede cine ştie meserie şi cine cântă după ureche. Şi imensa majoritate dintre noi sunt urechişti. Primii, cei cocoţaţi pe piscurile puterii executive.
M-am tot întrebat cum naiba de ăştia nu sunt capabili să ia câteva măsuri care mie unuia mi se par nu logice, ci de bun-simţ pur şi simplu. Şi-am ajuns la o concluzie care, din nou, mi-a trimis fiori reci pe şira spinării: nu ştiu, pentru că ei nu produc bani. Doar îi cheltuiesc. În afara Finanţelor, mai ştiţi vreun minister care să aducă bani la buget? Eu nu. Restul sunt "ordonatori principali de credite". Dacă nu trebuie sa facă bani, de unde să ştie ei ce-i trebuie omului ca să poată produce??
Nici măcar cei care provin din "mediul de afaceri" nu ştiu, de fapt, să facă bani. Afacerile cu statul nu sunt afaceri, aşa cum deschiderea unei cutii de lapte nu este acelaşi lucru cu îngrijirea şi mulsul vacilor.
De-aia ne merge bine. Pentru că avem foşti manageri non-manageri, care habar n-au cum se fac banii, habar n-au cum se cheltuiesc banii şi - culmea! - habar n-au nici măcar cum se fură banii.
Pe timp de criză, însă, managerii au la dispoziţie resurse limitate sau chiar spre zero. Acum se vede cine ştie meserie şi cine cântă după ureche. Şi imensa majoritate dintre noi sunt urechişti. Primii, cei cocoţaţi pe piscurile puterii executive.
M-am tot întrebat cum naiba de ăştia nu sunt capabili să ia câteva măsuri care mie unuia mi se par nu logice, ci de bun-simţ pur şi simplu. Şi-am ajuns la o concluzie care, din nou, mi-a trimis fiori reci pe şira spinării: nu ştiu, pentru că ei nu produc bani. Doar îi cheltuiesc. În afara Finanţelor, mai ştiţi vreun minister care să aducă bani la buget? Eu nu. Restul sunt "ordonatori principali de credite". Dacă nu trebuie sa facă bani, de unde să ştie ei ce-i trebuie omului ca să poată produce??
Nici măcar cei care provin din "mediul de afaceri" nu ştiu, de fapt, să facă bani. Afacerile cu statul nu sunt afaceri, aşa cum deschiderea unei cutii de lapte nu este acelaşi lucru cu îngrijirea şi mulsul vacilor.
De-aia ne merge bine. Pentru că avem foşti manageri non-manageri, care habar n-au cum se fac banii, habar n-au cum se cheltuiesc banii şi - culmea! - habar n-au nici măcar cum se fură banii.
marți, 7 iulie 2009
Cei care fac şi cei care vorbesc...
... nu sunt unii şi aceiaşi. Ei vorbesc, dar nu pot. Noi putem, dar n-avem cum vorbi cu rezultate.
Între noi, pulimea, şi clasa politică e o genune care nu mai poate fi umplută cu nimic. Ei vorbesc pentru ei, noi tragem în jug şi pentru noi şi pentru ei.
Suntem două specii care împart acelaşi areal, dar nu au limbaj comun: ei - prădătorii şi noi, prada.
Între noi, pulimea, şi clasa politică e o genune care nu mai poate fi umplută cu nimic. Ei vorbesc pentru ei, noi tragem în jug şi pentru noi şi pentru ei.
Suntem două specii care împart acelaşi areal, dar nu au limbaj comun: ei - prădătorii şi noi, prada.
joi, 2 iulie 2009
Manelozauriadă în Fisc Minor
De la un prieten citire: cică firma la care lucrează primeşte, într-o binecuvântată zi de vineri, pe la prânz, un telefon:
- Alo? Firma Cutare Serele?
- Da.
- Sunt Icsuleanu, ofiţer de cont la Trezorerie.
- Da. Şi?
- Păi, am văzut că aveţi nişte disponibil în cont. Nu vreţi să vă achitaţi obligaţiile către bugetul de stat, pentru luna viitoare, în avans?
- Nu, de ce?
- Păi, ne-aţi ajuta şi pe noi...
- Nu, nu vrem.
- Bine, mulţumesc.
Luni dimineaţă, alt telefon:
- Alo? Firma Cutare Serele?
- Da.
- Sunt Icsuleanu, ofiţer de cont la Trezorerie.
- Da. Şi?
- Păi, am văzut că aveţi nişte disponibil în cont. Nu vreţi să vă achitaţi obligaţiile către bugetul de stat, pentru luna viitoare, în avans?
- Păi de ce?
- Păi, ne-aţi ajuta şi pe noi.
- Da' voi daţi ceva, un discount, o reducere, ceva?
- Nu, nu putem.
- Atunci de ce aş plăti în avans?
- Păi, ştiţi, ne-aţi ajute şi pe noi...
- Nu, mulţumesc.
Nervos, patronul face un OP de transfer de disponibil într-o bancă comercială. La ghişeu, tanti îl ia pe amicul meu:
- Nu vreţi să vă achitaţi obligaţiile către bugetul de stat, pentru luna viitoare, în avans?
- Nu.
- (obidită) Bine!
Din ce fund de iad i-au scos pe manelozaurii ăştia, care-ţi cer fără să fie capabili măcar să-ţi vorbească ca lumea??
- Alo? Firma Cutare Serele?
- Da.
- Sunt Icsuleanu, ofiţer de cont la Trezorerie.
- Da. Şi?
- Păi, am văzut că aveţi nişte disponibil în cont. Nu vreţi să vă achitaţi obligaţiile către bugetul de stat, pentru luna viitoare, în avans?
- Nu, de ce?
- Păi, ne-aţi ajuta şi pe noi...
- Nu, nu vrem.
- Bine, mulţumesc.
Luni dimineaţă, alt telefon:
- Alo? Firma Cutare Serele?
- Da.
- Sunt Icsuleanu, ofiţer de cont la Trezorerie.
- Da. Şi?
- Păi, am văzut că aveţi nişte disponibil în cont. Nu vreţi să vă achitaţi obligaţiile către bugetul de stat, pentru luna viitoare, în avans?
- Păi de ce?
- Păi, ne-aţi ajuta şi pe noi.
- Da' voi daţi ceva, un discount, o reducere, ceva?
- Nu, nu putem.
- Atunci de ce aş plăti în avans?
- Păi, ştiţi, ne-aţi ajute şi pe noi...
- Nu, mulţumesc.
Nervos, patronul face un OP de transfer de disponibil într-o bancă comercială. La ghişeu, tanti îl ia pe amicul meu:
- Nu vreţi să vă achitaţi obligaţiile către bugetul de stat, pentru luna viitoare, în avans?
- Nu.
- (obidită) Bine!
Din ce fund de iad i-au scos pe manelozaurii ăştia, care-ţi cer fără să fie capabili măcar să-ţi vorbească ca lumea??
vineri, 26 iunie 2009
Dacă nu-ţi place ce vezi în oglindă…
…sparge oglinda! Ea e de vină! Nu tu! Tu eşti frumos, deştept, tehnic, viril, sexy, o mândreţe. Oglinda e strâmbă, nu?
Păi, nu. Oglinda-ţi întoarce adevărul. Dacă eşti chel, te-arată chel. Dacă eşti strâmb, te-arată strâmb. Dacă eşti urât ca limba rusă, n-are cum să te facă Adonis.
Nu ştiu cât de profesionistă este Sorina Matei, ca ziarist. Dar e o parte a oglinzii care le arată politicienilor cum sunt. Cine se supără pe presă ca văcarul pe sat se dovedeşte corigent la democraţie. Dar asta, luând în considerare personajul, nu mai e surpriză, nu=i aşa?
Păi, nu. Oglinda-ţi întoarce adevărul. Dacă eşti chel, te-arată chel. Dacă eşti strâmb, te-arată strâmb. Dacă eşti urât ca limba rusă, n-are cum să te facă Adonis.
Nu ştiu cât de profesionistă este Sorina Matei, ca ziarist. Dar e o parte a oglinzii care le arată politicienilor cum sunt. Cine se supără pe presă ca văcarul pe sat se dovedeşte corigent la democraţie. Dar asta, luând în considerare personajul, nu mai e surpriză, nu=i aşa?
miercuri, 24 iunie 2009
Riţi-piţi Ro
Cazul Ridzi nu e un caz. Nu e nici un mare scandal. Nu e nici măcar o caracterizare pe scurt a clasei politice. Sau, mă rog, este (şi) toate astea la un loc. Dar - mai presus de toate - cazul Ridzi este pur şi simplu o caracterizare a noastră, a tuturor.
Lăsăm la o parte tupeul jegos; lăsăm la o parte limbariţa de ţaţă din piaţa Rahova; lăsăm la o parte strigătele de "Ba pe-a mă-tii"; lăsăm la o parte astfel de detalii de atmosferă, pentru a ajunge la esenţă. Şi întreb: în ţara pe care o cunoaştem, câţi dintre români ar fi făcut în esenţă altfel? Câţi ar fi refuzat un ban rapid şi fără efort? Câţi ar fi refuzat un post bănos, ca recompensă pentru prietenia cu loaza unui grangure? Câţi ar fi refuzat să urce pe scurtătură, profitând de relaţia de Dorobanţi?
Mi se pare că foarte puţini ar fi refuzat. Poate că mulţi ar fi fost mai isteţi, mai precauţi sau inteligenţi şi şi-ar fi acoperit urmele (bine, nici nu e foarte greu să fii mai inteligent decât Riţi-Piţi); dar nu despre asta e vorba.
Monica Iacob-Ridzi nu e un caz. Este simbolul unei naţiuni bolnave. Unei naţiuni în derivă. Unei naţiuni fără repere, cu o istorie bogată şi cu un viitor incert.
Simptomele noastre se numesc Becali (si tot neamul lor... vorba aia), Băsescu, Ridzi, Udrea, Vanghelie, Muscă, Pinalti, Remes ş.a.m.d. Boala asta, mă tem, nu mai are leac.
Lăsăm la o parte tupeul jegos; lăsăm la o parte limbariţa de ţaţă din piaţa Rahova; lăsăm la o parte strigătele de "Ba pe-a mă-tii"; lăsăm la o parte astfel de detalii de atmosferă, pentru a ajunge la esenţă. Şi întreb: în ţara pe care o cunoaştem, câţi dintre români ar fi făcut în esenţă altfel? Câţi ar fi refuzat un ban rapid şi fără efort? Câţi ar fi refuzat un post bănos, ca recompensă pentru prietenia cu loaza unui grangure? Câţi ar fi refuzat să urce pe scurtătură, profitând de relaţia de Dorobanţi?
Mi se pare că foarte puţini ar fi refuzat. Poate că mulţi ar fi fost mai isteţi, mai precauţi sau inteligenţi şi şi-ar fi acoperit urmele (bine, nici nu e foarte greu să fii mai inteligent decât Riţi-Piţi); dar nu despre asta e vorba.
Monica Iacob-Ridzi nu e un caz. Este simbolul unei naţiuni bolnave. Unei naţiuni în derivă. Unei naţiuni fără repere, cu o istorie bogată şi cu un viitor incert.
Simptomele noastre se numesc Becali (si tot neamul lor... vorba aia), Băsescu, Ridzi, Udrea, Vanghelie, Muscă, Pinalti, Remes ş.a.m.d. Boala asta, mă tem, nu mai are leac.
joi, 18 iunie 2009
Minutele care ţin România în urmă
Tribunalul Braşov, Registratura, anno Domini 2009. Ora 08:26. Bat timid la uşă, bag capul, arborez zâmbetul numărul 3 pentru funcţionarii publici (amestec de timiditate, inocenţă şi neştiinţă, cu glazură de scuze pentru deranj) şi zic: "De aici pot ridica un certificat de grefă?".
"Vă rog să aşteptaţi pe hol până la şi jumate".
Vedeţi, de-aia n-are ursul coadă. Că durează încă patru minute. Patru minute de veşnicie.
"Vă rog să aşteptaţi pe hol până la şi jumate".
Vedeţi, de-aia n-are ursul coadă. Că durează încă patru minute. Patru minute de veşnicie.
vineri, 12 iunie 2009
România lui Potemkin
"În timpul liber fac ce vreau", zice-se c-ar fi replicat madam Pătru, vajnica imparţială PD-L din BEC. Iar purtătorul de cuvânt al instituţiei zice că, legal, madama de mai sus nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-i miroase.
Că nu-i miroase a usturoi, cred că e adevărat. Pentru că-i miroase a rahat. Cum miroase mai toată zona de funcţii locale sau centrale.
Cum am ajuns aici?
Continuând ce-au început alţii acum multă vreme, prin 1917. Ridicând arta auto-amăgirii şi a minciunii sistemice la rang de artă. Idolatrizând forma în detrimentul fondului. Lucru care pare a ne fi intrat în fibră, făcând acum parte din fabulospiritul românesc.
Formal, avem o clasă politică ce ne reprezintă în structurile de putere. Funcţional, avem o organizare cvasi-feudală - cvasi-capitalist-primitivă în interiorul administraţiei şi o lipsă de organizare care frizează anarhia (ba chiar anomia, pe alocuri) în afara acesteia.
Formal, avem instituţii care servesc cetăţeanul. Funcţional, avem o structură administrativă centrată pe obţinerea de recompense personale şi satisfacerea şefilor (grofii locali şi centrali).
Formal, avem societate civilă. Funcţional, avem curele de transmisie a mesajelor de la vârf către supuşi, trompete publice tocmite să emită, nu să recepţioneze.
Formal, avem un prim-ministru. Funcţional, avem o gură-bogată care grăieşte cuvintele şefului suprem.
Formal, avem o ţară. Funcţional, n-avem decât România lui Potemkin: un stat de carton, populat de fiinţe din cauciuc.
Că nu-i miroase a usturoi, cred că e adevărat. Pentru că-i miroase a rahat. Cum miroase mai toată zona de funcţii locale sau centrale.
Cum am ajuns aici?
Continuând ce-au început alţii acum multă vreme, prin 1917. Ridicând arta auto-amăgirii şi a minciunii sistemice la rang de artă. Idolatrizând forma în detrimentul fondului. Lucru care pare a ne fi intrat în fibră, făcând acum parte din fabulospiritul românesc.
Formal, avem o clasă politică ce ne reprezintă în structurile de putere. Funcţional, avem o organizare cvasi-feudală - cvasi-capitalist-primitivă în interiorul administraţiei şi o lipsă de organizare care frizează anarhia (ba chiar anomia, pe alocuri) în afara acesteia.
Formal, avem instituţii care servesc cetăţeanul. Funcţional, avem o structură administrativă centrată pe obţinerea de recompense personale şi satisfacerea şefilor (grofii locali şi centrali).
Formal, avem societate civilă. Funcţional, avem curele de transmisie a mesajelor de la vârf către supuşi, trompete publice tocmite să emită, nu să recepţioneze.
Formal, avem un prim-ministru. Funcţional, avem o gură-bogată care grăieşte cuvintele şefului suprem.
Formal, avem o ţară. Funcţional, n-avem decât România lui Potemkin: un stat de carton, populat de fiinţe din cauciuc.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
