Sărbători… îîî… fericite!

Părerea mea!

De băgat în seamă

"În toate forţele socializante majore veţi găsi o mişcare subiacentă care vizează câştigarea şi păstrarea puterii prin folosirea cuvintelor. Fenomenul este acelaşi, de la vraci la preot şi până la birocrat. Masele guvernate trebuie condiţionate pentru a accepta cuvintele-putere drept lucruri reale, pentru a confunda sistemul simbolizat cu universul tangibil. În menţinerea unei asemenea structuri a puterii, anumite simboluri sunt ferite de înţelegerea comună, cum ar fi cele care se referă la manipularea economică [...]. Astfel de secrete, legate prin simboluri, duc la dezvoltarea unor sublimbaje fragmentare, fiecare dintre ele semnalând faptul că acei ce-l folosesc sunt pe cale să acumuleze o formă de putere. Cunoscând acest proces de creare a puterii, [...] trebuie să fie în permanenţă atent la formarea sublimbajelor".

Prelegere la Colegiul de Război din Arrakeen

de Prinţesa Irulan.

Frank Herbert, "Copiii Dunei", vol.2. Sublinierile îmi aparţin.

Ce spuneaţi de "noua limbă de lemn"?

[ ... ]

.........
Mă uit la noul nostru guvern.
.........
.........
Ştie careva vreun loc în lumea asta unde se mai primesc români?

Care e procentul corect?

Libertăţile individuale… ce mai freamăt, ce mai zbucium! Câtă cerneală prăpădită pe argumente despre "cât de mult e prea mult" în acest domeniu!

Chiar: cât de multă libertate individuală e prea multă? Când se transformă libertatea de opinie, libertatea de mişcare, libertatea de expresie, păstrarea privată a informaţiilor individuale dintr-un bine într-un rău? Cât la sută din aceste libertăţi ar trebui sacrificate pe altarul binelui şi securităţii generale?

Păi, eu spun că procentul sacrificabil e zero.

În mintea mea, acest domeniu funcţionează în logică binară: ori e, ori nu e. Nu înţeleg "eşti oarecum liber, dar..."; nu înţeleg "poţi spune orice, dar..." Nu înţeleg, pur şi simplu.

Există şi noţiunea de "securitate naţională", da. Dar asta e problema serviciilor, nu a mea, în primul rând. Sunt capabil să accept, voluntar, o ciuntire a libertăţilor mele, pe termen limitat, în numele ei. Dar cuvântul-cheie este voluntar. Umbra "serviciilor" care "monitorizează" aşa, de capul lor, mă sperie. Iar pescuitul acesta în oceanul de informaţii e nu numai inutil, ci şi periculos. Pentru noi, nu pentru ei. Şi asta deoarece nimeni nu poate băga mâna în foc, în acest fel, că detalii ale vieţii personale nu vor apărea pe neaşteptate.

Nu, nu e neapărat vorba de lucruri ilegale (astea chiar trebuie să apară) sau imorale. E vorba de lucruri aparent minore, dar care - adunate - te pun în pericol pe tine, cetăţean de rând. Ce-ar fi să vă fie publicate numerele de telefon? Istoricul creditelor? Deplasările prin ţară sau prin lume? O sinteză a tuturor comentariilor făcute vreodată pe blogurile pe care le-aţi vizitat?

Libertatea de expresie e, probabil, cea mai puternic atacată în Ioropa noastră "socială" şi "multiculturală". N-ai voie să spui de ţigani; n-ai voie să spui de musulmani; n-ai voie... mai nimic. A, ba poţi; dar "suferi consecinţele".

La nivel ideatic mintea mea poate să lucreze cu noţiunea de restrângere a drepturilor individuale pentru un comandament major. La nivel real, nu. Şi asta pentru că doar bunul Dumnezeu deţine cuprinderea necesară pentru a trasa cu exactitate linia între limitare justificată şi abuz. Omul e înclinat rău către abuz.

Bun; ce facem atunci cu atentatele teroriste, ura rasială şi alte subiecte fierbinţi ale lumii actuale? Nu ştiu; nu sunt membru al "serviciilor". Ştiu că trebuie să fie dreptul meu, de exemplu, să îmi spun opinia fără a-mi frică. Cuvintele nu omoară; oamenii, da.

Păi, aştept să-mi spună cineva, nu-i bine când italienilor li se interzice să-şi manifeste ura împotriva românilor? Nu te simţi mai liniştit? Ei bine, nu; nu mă simt mai liniştit, dimpotrivă. Pentru că sentimentele antiromâneşti nu au dispărut după apariţia legii; s-au sublimat. Şi abia acum tensiunea socială riscă să se transforme în acţiune antiromânească. Dacă astupi supapa unei oale sub presiune...

Am crezut o bucată de vreme că SUA pot fi un exemplu, cu al lor "Bill Of Rights". Apariţia DHS m-a vindecat. Mai am nădejde numai în Dumnezeu, că oameni...

Răzbunarea lui R2D2?

Aşadar...

... retragerea lui dragăstolo a venit fără avertisment
... toată lumea a fost luată prin surprindere
... inclusiv Marele Consumator a intrat în vibraţii dizarmonice
... oamenii sub stres iau decizii greşite
... nominalizarea lui Boc e, evident, o eroare, pentru că primul-ministru e doar o conductă cu dublu sens: Cotroceni - bobor şi retur
... într-un sens merg deciziile guvernamentale
... în celălalt se decontează erorile
... dragăstolo şi-a jucat pare-se ultimul act în politica dâmboviţeană
... în 2004 ar fi putut fi preşedinte, dar... (şi, cine ştie, şi-o fi dorit)
... momentul unei noi retrageri nu putea fi mai nepotrivit pentru El Grande Classico

mă întreb: şi dacă dragăstolo s-a retras ştiind exact ce face şi a făcut-o exact în scopul pe care şi l-a propus? Nu merită sa aştepţi 4 ani pentru a te răzbuna pentru o preşedinţie ratată?

Oh, My God, OMG!

Nu încetez să mă mir de ideea strâmbă că măsurile administrative ar putea, cumva, pune ordine în domenii şi aşa insuficient studiate. Ca de exemplu ecologia, protecţia mediului şi mai ales OMG: organismele modificate genetic.

Ce e un OMG? Simplu: un organism căruia geneticienii i-au modificat structura nucleului (genele, cele care codifică ce şi cum va face / creşte / produce o fiinţă vie, fie ea plantă sau animal) în vederea obţinerii de trăsături noi, pe care nu le are de la Mama Natură. Proorocii dezastrului cântă de ani buni sfârşitul canceros al omenirii în cazul în care autorităţile nu vor interzice noua Sodomă şi Gomoră a stomacului uman. Iar firile slabe îşi frâng mâinile în faţa pericolului genetic.

Aceleaşi firi slabe, însă, consumă cu poftă produse făcute din triticale (probabil primul organism creat conştient de către om pentru utilizare comercială intensivă, chiar dacă nu neapărat utilizând metode proprii ştiinţei geneticii); se menţin în viaţă injectându-şi insulină umană produsă de bacterii şi se laudă cu GloFish, noul lor animăluţ de casă.

Omul alterează genetic flora şi fauna de când lumea şi pământul; doar că genetica a produs "scurtături" - în loc să împerechezi generaţii după generaţii de câini, scoţi Rottweiler-ul din eprubetă. Economie de timp, de efort, de bani; eficienţă. Într-o lume ale cărei condiţii (inclusiv climaterice - o altă marotă) se modifică mult mai rapid decât până acum, a obliga omenirea să aştepte generaţii întregi pentru a obţine - prin mijloace tradiţionale - exact aceleaşi lucruri pe care le poţi obţine rapid prin inginerie genetică e o crimă contra umanităţii în sine. Exact precum erau cei care au încercat să distrugă războaiele de ţesut în numele păstrării vechiului - cu care erau obişnuiţi.

Orice profesoraş de biologie care ştie cât de cât poate explica faptul că, în hăul stomacului, hrana este descompusă în "cărămizile" primordiale - aminoacizi, baze nucleice, microelemente. Nimic din structura iniţială a hranei nu mai există, la fel cum, după demolare, cărămizile nu poartă cu ele vechea casă în noua construcţie la care sunt folosite.

OMG sunt necesare, pentru că speciile existente încep să nu mai facă faţă condiţiilor actuale de climă, dăunători, exploatare intensivă, nevoia de hrană pentru din ce în ce mai multe guri de hrănit. Porumbul sau grâul tradiţional nu oferă recolta la hectar pe care umanitatea o aşteaptă. Încă nu există specii utile care să trăiască şi să producă în condiţiile inundaţiilor frecvente; stabilizarea dunelor şi deşertul cer noi plante; pentru bolile omenirii, organismele naturale nu pot produce substanţe active în cantităţi îndestulătoare; spaţiul cosmic are nevoie de o nouă abordare. Ce se face umanitatea fără sursele noi pe care geneticii le pot asigura?

Cei care se opun OMG sunt noii luddiţi - doar că ei pun în pericol nu doar o industrie. Ci însăşi supravieţuirea speciei umane.

Groh-groh. Guiţ-guiţ. Guiiiiiiiţ! Hârşti!

. . . . .

Poftă bună tuturor!

Cioburi de viaţă

Undeva, în Bucureşti, acum câţiva ani (buni). O doamnă la vârsta a treia, îmbrăcată într-un pardesiu, cu căciuliţă croşetată, tremurând subţirel în frigul iernii, cară o seamă de cărţi. Vechi, dar îngrijite. Cărţi valoroase, în principal literatură franceză clasică: Balzac, Malraux, Flaubert... O avere pentru minte, de care - se vede cu ochiul liber - îi vine greu să se despartă. Dar - în noua Românie - o carte înseamnă o pâine, un raft de bibliotecă - consumurile pe o lună. Am vrut să-i dau bani utilizând cartea doar ca pretext, dar a refuzat delicat: ea vinde cărţi, nu cerşeşte. Am vorbit un sfert de oră în limba franceză, poate cel mai elevat sfert de oră al acelor ani. Am privit-o plecând din Regie spre Semănătoarea, cu paşi mici şi grijulii la alunecuş, tremurând în continuare subţirel în pardesiul ei café-au-lait.

Peste câţiva ani, în Braşov. Un bunic şi nepoata lui, o puştoaică de nici şase ani, coborâtă parcă dintr-un afiş publicitar: codiţe împletite, ochi mari, rotunzi, care adunaseră în ei inocenţa întregii lumi, feţişoară dulce-dulce şi glasul ca un clopoţel moş-crăciunesc. Sorbea din priviri o revistă pentru copii. "N-avem bani", îi spunea bunicul. "Da' bunicule, te-am văzut când ai luat bani!" protesta ea, indignată că bunicul ei poate minţi în aşa hal. "Da", explică el, "dar trebuie să luăm pâine". "Şi nu ne-ajung??..." Buza de jos începe să tremure, ochii înoată deja într-un ocean de nefericire. "Nu", îi zice bunicul nefericit, "avem numai cât ne trebuie pentru cumpărături".

Când am cerut vânzătoarei revista şi i-am întins-o fetiţei, bunicul m-a privit ca pe un extraterestru cu care nu ştii ce să faci. Un amestec de uimire, nehotărâre şi ruşine. Dar ţopăitul fericit al copilei, de mână cu bunicul ei, îndepărtându-se către magazinul cu pâine face mult mai mult decât orice program guvernamental, pe timp de criză sau nu.

Foarte recent, în parcarea magazinului Kaufland. Cu coşul plin de cumpărături - şi gura plină de înjurături - mergeam spre maşină. În trecere, am observat o bătrână care stătea timidă undeva între maşini. Nu zicea nimic; doar stătea acolo, în frigul cumplit al unui noiembrie de munte, cu un palton mâncat de vreme. Am trecut de ea, întrebându-mă de ce stă acolo. Am lăsat cumpărăturile, m-am întors la ea şi i-am întins un leu. Mi-a mulţumit cu glas tremurat, urându-mi de bine mult mai convingător decât clasicii cerşetori de parcare. Am întrebat-o dacă mâncase ceva cald pe ziua aia. Mi-a răspuns "N-am nevoie, mamă, că nu mănânc foarte mult de felul meu". Am luat-o cu mine la fast-food (pentru cei care nu ştiu, magazinele Kaufland au în parcare un fast-food cu mâncare caldă - cârnaţi, crenvurşti, mici). I-am cumpărat o porţie de crenvurşti calzi şi am dus-o la adăpost, unde nu e chiar atât de frig. Privirea pe care mi-a aruncat-o la plecare nu poate fi tradusă în cuvinte.

Câte astfel de cioburi de viaţă or fi călcate în România, în fiecare zi, sub copitele "negocierilor în interesul naţional" şi al "compromisului raţional", în goana către înavuţire nemuncită?

Mă simt expat

M-am frământat toată noaptea, încercând să găsesc un mod de a accepta noua realitate dâmboviţeană fără a-mi pierde minţile. Noua catastrofă naţională mă face să mă simt în pericol - şi oarecum stingher în colţul meu.

Am contemplat varianta emigrării. Numai că sunt mult prea bătrân ca să mai merite efortul - până mă adaptez la o altă cultură vine Aia cu Coasa după mine.

Am contemplat varianta renunţării la statutul de freelancer; să-mi caut un job cinstit şi să mă doară în ... de orice: 9 - 17, rupt uşa la 5 şi 1 minut, berica de seară (Albacher sau Noroc) continuată cu un păhărel de vin de voie bună (Bibanu) sau de tărie (Doreleeeee!!), apoi somn fără vise până a doua zi... Neh. Nu ţine. N-am fundul atât de nesimţitor încât să accept să mă doară acolo. În plus, nu mai am nervi să ascult de şefi imbecili.

Am găsit soluţia salvatoare azi de dimineaţă, pe când vorbeam cu un amic. Mă voi considera, de azi înainte, un expat mutat într-o republică bananieră. În felul acesta rămân în continuare civilizat (în sinea mea) şi nu mă voi mai simţi legat în nici un fel de peisajul exotic, jalnic, distructiv, înapoiat, zdrenţuit în care îmi evoluează viaţa.

Am de dus la capăt, ca expat aflător în Africa Europei, un contract de minimum patru ani. N-am, însă, posibilitatea de întrerupe contractul mai repede. Şi nici sporul de risc de ţară pe care orice angajat de multinaţională îl are în asemenea condiţii.

Locuri bune

Congo: e o glumă, atât Republica Congo, cât şi Republica Democratică a Congo. Ambele cu nelinişti ucigaşe în interior, au fost bune doar pentru rimă.

Canada: da, dacă te împaci cu frigul (eu nu).

Europa (oricare stat): nu. E criză.

SUA: dacă eşti norocos, bogat sau jmeker. Şi dacă ştii să faci treabă.

Australia + Noua Zeelandă: prea clasic, mulţi români.

Botswana: în ciuda denumirii monedei naţionale, e unul dintre cele mai bune locuri. Economie stabilă, în creştere, nivel de trai bun spre foarte bun, ce mai: dacă te poţi descurca într-o ţară neagră, merită.

Martinica (şi alte asemenea caribianităţi): poate, dar stabilitatea şi nivelul de trai nu sunt aceleaşi peste tot, aşadar: grijă!

Aruba: ca posesiune olandeză în Caraibe, merită o atenţie specială.

Kiribati: pescuit, miez de nucă de cocos, turism: paradisul pe Pământ.

Vanuatu: agricultură (inclusiv kava, o minune de plantă), turism şi "paradis fiscal". Cine vrea mai mult?

Mă rog, în final e bun orice teritoriu în care nu-l mai văd pe dragăstolo ca prim-ministru.

O cărare greşită

Mi-e teamă că, în unele privinţe, omenirea a luat-o pe cărări greşite. Că, din comoditate, şi-a refuzat o evoluţie organică, alegând drumul înfundat al dezvoltării mecaniciste. Subconştientul dinamic individual încă dă semne de viaţă, încercând să ne aducă aminte de destinul nostru originar, dar noi persistăm în eroarea de a crede că maşinile ne pot rezolva problemele, ca şi cum o riglă şi un unghi drept pot descrie savoarea curbilinie a unei frunze ruginii de stejar căzute, toamna, pe pământul reavăn al pădurii.

Am ales, conştient dar cu o inconştienţă distructivă, să lăsăm maşinile să ne guverneze viaţa. Cu naivitatea copilului care crede că bucata de lemn din mână chiar are puterile magice ale baghetei de stejar cu miez din pană de phoenix, credem că telefonul, videochatul şi e-mailul chiar asigură comunicarea. Credem că autoturismul şi trenul chiar ţin loc de călătorie. Că folosirea excavatoarelor şi a buldozerelor înseamnă "dezvoltare". Că mersul tâmp înainte ţine locul expansiunii. Că unidimensionalitatea se poate substitui spaţiului.

Somnul este, poate, cel mai bun loc în care sistemele de alarmă se simt. Atunci, când corpul mecanicist şi mecanicizat dispare, mintea îşi strigă disperarea. E multilaterală, e polisemantică, e pregătită să expandeze limitele - şi ale ei, şi ale noastre. Iar noi o siluim, obligând-o să funcţioneze într-o singură direcţie.

Creierul uman e un instrument mai complex, mai multidimensional, mai puţin înţeles şi mai puţin folosit decât orice alt organ, obiect sau set material din întregul univers. El poate acoperi arii vaste, poate asigura influxuri de date din sfere la care nici nu visăm. Iar noi ce facem? Îl obligăm să navigheze pe aceleaşi ape aglomerate, poluate şi murdare ale mecanicismului. Restul zonelor diafane, subtile, poli-sens în care creierul ştie să navigheze le ocolim cu obstinaţie de damnat, semnalizându-le - ca pe vechile hărţi latine - cu "hic sunt leones".

Unde au rămas potenţele de comunicare subtilă? De ce am ales să ne concentrăm pe doar unul dintre multiplele noastre corpuri, pe cel material? În ce scop ignorăm sau - mai rău - refuzăm (sub pretextul că e "ne-ştiinţific") să înţelegem că omul e mult mai mult decât umori, lichide, sex şi maşini?

Mintea noastră e ca un superb mecanism, capabil de minuni; cu care noi am ales să spargem jirul şi ghinda meselor noastre zilnice, lăsând în paragină lucrurile imens de frumoase pe care ştie să le facă, din teama tembelă a omenirii de lucrurile pe care nu le înţelege - aşadar, nu le poate controla. Încă.

O nouă clasă politică

Nu, n-are nici o legătură cu proaspetele noastre alegeri parţial uninominale. Noua "lor" clasă politică nu e aia pe care o vreau eu. E aia pe care şi-o doresc "ei pentru ei", ca să zic aşa.

Mă gândeam că, în tinereţea mea, începusem să consider la modul foarte serios implicarea activă în politică, pe principiul "dacă nu-mi place cum fac alţii treaba, pun eu mâna şi o fac cum îmi trebuie". Am trecut în revistă "oferta politică", încercând să-mi dau seama unde m-aş simţi mai bine.

Stânga am exclus-o din start. Nu numai că nu cred în "valorile stângii", dar nimic din partea aia nu mi se părea măcar aproximativ frecventabil. Centru? Care centru?

A mai rămas dreapta, plus formaţiunile fără o culoare specifică dar cu obiective clare (urăsc organizaţiile care "să facem totul" pentru... nimic). Am cochetat cu UFD-ul, pe vremea când era încă un partid independent. Asta până am aflat cine era unul dintre principalii finanţatori. Am rămas pe margine, oftând. M-am interesat chiar de PIN, atras de ideea lui Guşă de "partid-corporaţie". Interesul mi-a scăzut la zero odată cu explozia (şi acum, implozia) Laviniei Şandru.

Verzii nu mă interesează. Ideea că natura poate fi salvată prin măsuri administrative mi se pare aberantă, iar bla-bla-urile ecologiste fără substanţă, fără idei îmi stârnesc o lipsă acută de interes. Aşadar, nu.

Problema mea rămâne în continuare fără soluţie. Vreau un alt mod de a face politică, dar nu găsesc un mod de a mă implica. Aştept ca cineva (oare cine??) să apară pe piaţă cu Mişcarea Pentru Clasa De Mijloc, ca să mă regăsesc şi eu undeva.

Şi tot mă întreb: de ce aştept pe "cineva"? Ce mă împiedică pe mine să încep?

La întrebarea asta încă n-am găsit răspuns.