Cetăţeanul Popescu – aşa cum
l-aţi cunoscut voi – şi-a cam trăit traiul.
A plecat, acum… oho! aproape 7 ani, dintr-un loc al durerii.
L-am creat ca pe un alter ego al meu pentru că aveam nevoie să-mi exprim suferinţa,
ca să nu mă sufoc. Şi-a făcut treaba – iată-mă, 7 ani mai târziu, încă în
viaţă. O altfel de viaţă.
Popescu şi-a făcut prieteni (probabil şi duşmani, dar
aceştia au fost înţelepţi şi l-au lăsat în pace), a plâns cu ei, s-a bucurat cu
ei, a împărtăşit cu ei dulcele şi amarul unei vieţi de depresiv în România,
fără ca cineva să facă vreodată din această tulburare o definiţie a
Cetăţeanului. Iar pentru înţelegerea şi suportul primit, el şi eu suntem
deopotrivă recunoscători.
Popescu mi-a relatat povestea, câtă vreme a fost ceva de
relatat. Când povestea s-a schimbat în aventură, Popescu a început să şovăie,
pentru că el cunoaşte dureri, nu şi bucurii. Aşa s-a născut el, din dureri,
suferinţe, arsuri de suflet şi ruguri pentru îngeri căzuţi. Când rănile au
prins a se cicatriza, când pământul nu a mai muşcat tălpile care-l călcau, când
crivăţul a încetat a mai bate, Popescu s-a trezit, confuz şi speriat, fără
raţiunea de a mai exista.
Acum, Popescu mai poate fi doar martor mut al aventurii.
Recunoştinţa mea pentru el nu poate fi ştearsă. Nici pentru voi, cei care m-aţi
ţinut în viaţă.
Dar acum Cetăţeanul Popescu, copilul rănit al lumii sale,
trebuie să meargă într-un loc fără durere şi întristare (şi nu, nu ăla biblic!)
– acasă.
